Astăzi dl. Vladimir Brilinsky, redactoul șef al revistei Dacia Magazin, a răspuns invitației doamnei profesoare Niță Carmen și a ținut conferința despre secretele dacilor la Colegiul Național Emanuil Gojdu din Oradea. La ora 13 a avut loc prezentarea pentru elevi, iar de la ora 18 a avut loc conferința pentru oricine a dorit să vină. Dl. Brilinsky, Nunu, este cunoscut pentru activitatea sa în ce privește protejarea, promovarea și promovarea Sarmisezetuzei Regia, dar și pentru promovarea istoriei vechi a românilor.

Dedicația lui Nunu atrage mereu oameni noi, curioși să afle lucruri vechi și noi despre istoria veche a românilor. Vechi pentru că fac parte din istorie, cu toate dovezile arheologice, lingvistice și documentare, noi pentru că versiunea oficială a istorie le ignoră sau nu le recunoaște. Spre deosebire de istoricii europeni, istoricii români rămîn încă sceptici în acceptarea noului: povestea inventată de generația pașoptistă (cea a revoluției din 1848) care susținea că sîntem urmași ai Romei pentru a obține drepturi și avatanje pentru poporul român a devenit o istorie oficială, în ciuda dovezilor incomplete care o susțin și a dovezilor care sînt împotriva ei. Chiar și termenul de român este unul inventat cu acea ocazie, și este doar o altă denumire pentru daci. Ea se alătură altor denumiri pe care aceștia le-au purtat de-a lungul timpului: traci, daco-geți, carpi, vlahi, valahi, etc. După cum s-a susținut la conferință, istoriografia românească doarme profund. Eu spun că doarme și are coșmaruri, dar asta este o altă poveste.

În urma promovării din ce în ce mai intense vizitatorii Sarmisegetuzei s-au înmulțit în ultimii cîțiva ani, în ciuda drumului de acces care este într-o stare proastă (a fost reparat, dar degeaba, pentru că a fost rupt de ape în unele porțiuni). O mare parte sînt aduși de curiozitate și setea de cunoaștere, iar dacă au posibilitatea să-l aibă pe Nunu ca ghid rămîn întotdeauna impresionați și pleacă cu o impresie bună și cu dorința de a se întoarce, dar partea nasoală este că s-au înmulțit și nesimțiții: oameni care au ajuns să facă plajă pe discul de andezit sau să facă focul în cetate. În plus, Nunu și membrii asociației Dacia Nemuritoare adun în fiecare an tone de deșeuri de la Sarmis, și o fac fără să fie recompensați în nici un fel pentru truda lor.

Dovezile documentare sînt puține, dar ele există. Dovezile arheologice zac peste tot, ascunse de vegetație sau risipite de către oameni (aroganța unora și dorința de afirmare în fața lui Ceaușescu pe vremurile comunismului și-au spus cuvîntul din plin). Chiar și aurul este o dovadă a activității îndelungate ale dacilor pe aceste meleaguri: amprenta aurului din brățări ne spune că a fost cules din valea Arieșului (aur aluvionar) și extras din minele din zona Roșia Montană (aur de filon). Nu se știe vechimea aurului, dar se știe amprenta lui. Se mai cunoaște modul de prelucrare al brățărilor dacice, dispărut de mai mult de 5 secole. Monedele dacice, numite kosoni, sînt apreciate printre pasionații de numismatică.

La conferință s-a discutat și despre unele subiecte deja cunoscute publicului: brățările dacice și starea deplorabilă a Sarmisegetuzei Regia. Acum cîteva săptămîni un reportaj difuzat la ProTv a acoperit ambele subiecte, iar acum s-au prezentat imagini și informații pe această temă. Azi a fost prezentată o descriere pe scurt, pentru că povestea aurului dac este mult mai amplă decît s-a spus în mass-media cu ocazia scandalului.

Sarmisegetuza Regia a fost capitala regatului dac, care pe timpul lui Burebista a atins amploarea unui adevărat imperiu, iar acum zace în ruină. Pădurea a crescut peste tot, doar o foarte mică parte a orașului dac a fost decopertată și cercetată. Cea mai mare parte a complexului care se întinde pe cîteva sute de hectare este încă ascunsă privirii, deși se spune că rușii au îndreptat obiectivele sateliților spre această zonă și că unele planuri există, dar ele nu au fost făcute încă publice.

Marea problemă a Sarmisegetuzei Regia, ca și a celorlalte cetăți dacice, de altfel, este că nici un oficial (persoană sau organizație) nu ia atitudine în favoarea ei. Oficial nu există nici un proprietar sau administrator care să aibă grijă de alungarea intrușilor și care să administreze banii europeni care pot fi primiți pentru renovare, săpături arheologice (complexul face, totuși, parte din patrimoniul UNESCO). Practic cetatea/orașul a devenit ținutul nimănui, iar asta încurajează furturile în stil mare (sau kosoneala modernă, cum mai este numită). Mai mult, unii risipesc sau distrug vestigiile istorice existente. La conferință s-au prezentat cîteva astfel de exemple. Dl. Vladimiri Brilinsky se consideră a fi un custode interimar al Sarmisegetuzei, cineva care are grijă de cetate pînă cînd reprezentantul proprietarului de drept (în acest caz poporului român) își va face apariția. Adică, cu alte cuvinte, pînă la întoarcerea regelui (dacă ar fi să fac referire la o trilogie fantastică arhicunoscută).

În ce privește istoria Sarmisegetuzei, în lipsa datelor detaliate și complete, există foarte multe presupuneri, unele realiste, altele mai puțin. Aceste presupuneri se extind și asupra altor aspecte ale istoriei vechi, dar timpul le va lămuri pe probabil pe toate. O foarte mare problemă este lipsa de organizare care este comună majorității românilor. Este foarte clar că statul nu va face prea multe în ce privește istoria veche, nu dorește sau nu poate să organizeze cercetări în nici una din cetățile dacice (răspîndite pe teritorul României, dar și al Ucrainei, în continuarea Maramureșului istoric). Sarmis este cea mai cunoscută cetate, dar este departe de a fi singura. Nu știu cîți cunosc faptul că face parte dintr-un adevărat complex de cetăți de apărare, dar probabil că nume precum Costești, Blidaru, Fețele albe le sînt cunoscute dar nu au realizat conexiunea dintre ele.

Există organizații (asociații, fundații) care au ca domeniu de activitate dacii și istoria veche, dar încă nu există o organizare bine pusă la punct între ele. S-a susținut spre finalul conferinței că ne lipsește un Burebista care să unească toate eforturile disparate spre a obține recunoașterea informațiilor care se cunosc acum, dar sînt ignorate, și căutarea într-un mod foarte activ de a acumula informații noi. De asemenea, se pune problema protejării vestigiilor istorice și a transformării lor, prin intermediul turismului, în ceva profitabil (așa cum fac deja restul europenilor). Experiența ultimilor decenii ne arată că statul român nu va face nimic din acest punct de vedere, rămîne tot pe umerii românilor ca indivizi să facă ceva constructiv. Într-o țară în care dezorganizarea a ajuns o artă este greu să realizezi că poți obține apreciere și bani din cunoașterea propriului trecut.

Pentru a ști unde te indrepți trebuie să știi de unde vii, însă se pare că „dragii” noștri aleși au uitat chiar și acest lucru elementar. Însă nu este totul pierdut, există încă persoane care doresc să afle ceea ce s-a pierdut și chiar să dezvolte spiritualitatea acelor vremuri spre un viitor mai bun decît cel pe care ni-l oferă unii. Orîcît s-a încercat, dacii nu au fost încă stîrpiți și foarte probabil vor continua să existe multe generații de acum înainte.

La finalul conferinței a avut loc reprezentația unei scenete în care un grup de elevi au jucat roluri de daci. Este un aspect eficient prin care ne putem explora într-o oarecare măsură trecutul îndepărtat și este la îndemîna tuturor.