Astăzi dl. Vladimir Brilinsky, redactoul şef al revistei Dacia Magazin, a răspuns invitaţiei doamnei profesoare Niţă Carmen şi a ţinut conferinţa despre secretele dacilor la Colegiul Naţional Emanuil Gojdu din Oradea. La ora 13 a avut loc prezentarea pentru elevi, iar de la ora 18 a avut loc conferinţa pentru oricine a dorit să vină. Dl. Brilinsky, Nunu, este cunoscut pentru activitatea sa în ce priveşte protejarea, promovarea şi promovarea Sarmisezetuzei Regia, dar şi pentru promovarea istoriei vechi a românilor.

Dedicaţia lui Nunu atrage mereu oameni noi, curioşi să afle lucruri vechi şi noi despre istoria veche a românilor. Vechi pentru că fac parte din istorie, cu toate dovezile arheologice, lingvistice şi documentare, noi pentru că versiunea oficială a istorie le ignoră sau nu le recunoaşte. Spre deosebire de istoricii europeni, istoricii români rămîn încă sceptici în acceptarea noului: povestea inventată de generaţia paşoptistă (cea a revoluţiei din 1848) care susţinea că sîntem urmaşi ai Romei pentru a obţine drepturi şi avatanje pentru poporul român a devenit o istorie oficială, în ciuda dovezilor incomplete care o susţin şi a dovezilor care sînt împotriva ei. Chiar şi termenul de român este unul inventat cu acea ocazie, şi este doar o altă denumire pentru daci. Ea se alătură altor denumiri pe care aceştia le-au purtat de-a lungul timpului: traci, daco-geţi, carpi, vlahi, valahi, etc. După cum s-a susţinut la conferinţă, istoriografia românească doarme profund. Eu spun că doarme şi are coşmaruri, dar asta este o altă poveste.

În urma promovării din ce în ce mai intense vizitatorii Sarmisegetuzei s-au înmulţit în ultimii cîţiva ani, în ciuda drumului de acces care este într-o stare proastă (a fost reparat, dar degeaba, pentru că a fost rupt de ape în unele porţiuni). O mare parte sînt aduşi de curiozitate şi setea de cunoaştere, iar dacă au posibilitatea să-l aibă pe Nunu ca ghid rămîn întotdeauna impresionaţi şi pleacă cu o impresie bună şi cu dorinţa de a se întoarce, dar partea nasoală este că s-au înmulţit şi nesimţiţii: oameni care au ajuns să facă plajă pe discul de andezit sau să facă focul în cetate. În plus, Nunu şi membrii asociaţiei Dacia Nemuritoare adun în fiecare an tone de deşeuri de la Sarmis, şi o fac fără să fie recompensaţi în nici un fel pentru truda lor.

Dovezile documentare sînt puţine, dar ele există. Dovezile arheologice zac peste tot, ascunse de vegetaţie sau risipite de către oameni (aroganţa unora şi dorinţa de afirmare în faţa lui Ceauşescu pe vremurile comunismului şi-au spus cuvîntul din plin). Chiar şi aurul este o dovadă a activităţii îndelungate ale dacilor pe aceste meleaguri: amprenta aurului din brăţări ne spune că a fost cules din valea Arieşului (aur aluvionar) şi extras din minele din zona Roşia Montană (aur de filon). Nu se ştie vechimea aurului, dar se ştie amprenta lui. Se mai cunoaşte modul de prelucrare al brăţărilor dacice, dispărut de mai mult de 5 secole. Monedele dacice, numite kosoni, sînt apreciate printre pasionaţii de numismatică.

La conferinţă s-a discutat şi despre unele subiecte deja cunoscute publicului: brăţările dacice şi starea deplorabilă a Sarmisegetuzei Regia. Acum cîteva săptămîni un reportaj difuzat la ProTv a acoperit ambele subiecte, iar acum s-au prezentat imagini şi informaţii pe această temă. Azi a fost prezentată o descriere pe scurt, pentru că povestea aurului dac este mult mai amplă decît s-a spus în mass-media cu ocazia scandalului.

Sarmisegetuza Regia a fost capitala regatului dac, care pe timpul lui Burebista a atins amploarea unui adevărat imperiu, iar acum zace în ruină. Pădurea a crescut peste tot, doar o foarte mică parte a oraşului dac a fost decopertată şi cercetată. Cea mai mare parte a complexului care se întinde pe cîteva sute de hectare este încă ascunsă privirii, deşi se spune că ruşii au îndreptat obiectivele sateliţilor spre această zonă şi că unele planuri există, dar ele nu au fost făcute încă publice.

Marea problemă a Sarmisegetuzei Regia, ca şi a celorlalte cetăţi dacice, de altfel, este că nici un oficial (persoană sau organizaţie) nu ia atitudine în favoarea ei. Oficial nu există nici un proprietar sau administrator care să aibă grijă de alungarea intruşilor şi care să administreze banii europeni care pot fi primiţi pentru renovare, săpături arheologice (complexul face, totuşi, parte din patrimoniul UNESCO). Practic cetatea/oraşul a devenit ţinutul nimănui, iar asta încurajează furturile în stil mare (sau kosoneala modernă, cum mai este numită). Mai mult, unii risipesc sau distrug vestigiile istorice existente. La conferinţă s-au prezentat cîteva astfel de exemple. Dl. Vladimiri Brilinsky se consideră a fi un custode interimar al Sarmisegetuzei, cineva care are grijă de cetate pînă cînd reprezentantul proprietarului de drept (în acest caz poporului român) îşi va face apariţia. Adică, cu alte cuvinte, pînă la întoarcerea regelui (dacă ar fi să fac referire la o trilogie fantastică arhicunoscută).

În ce priveşte istoria Sarmisegetuzei, în lipsa datelor detaliate şi complete, există foarte multe presupuneri, unele realiste, altele mai puţin. Aceste presupuneri se extind şi asupra altor aspecte ale istoriei vechi, dar timpul le va lămuri pe probabil pe toate. O foarte mare problemă este lipsa de organizare care este comună majorităţii românilor. Este foarte clar că statul nu va face prea multe în ce priveşte istoria veche, nu doreşte sau nu poate să organizeze cercetări în nici una din cetăţile dacice (răspîndite pe teritorul României, dar şi al Ucrainei, în continuarea Maramureşului istoric). Sarmis este cea mai cunoscută cetate, dar este departe de a fi singura. Nu ştiu cîţi cunosc faptul că face parte dintr-un adevărat complex de cetăţi de apărare, dar probabil că nume precum Costeşti, Blidaru, Feţele albe le sînt cunoscute dar nu au realizat conexiunea dintre ele.

Există organizaţii (asociaţii, fundaţii) care au ca domeniu de activitate dacii şi istoria veche, dar încă nu există o organizare bine pusă la punct între ele. S-a susţinut spre finalul conferinţei că ne lipseşte un Burebista care să unească toate eforturile disparate spre a obţine recunoaşterea informaţiilor care se cunosc acum, dar sînt ignorate, şi căutarea într-un mod foarte activ de a acumula informaţii noi. De asemenea, se pune problema protejării vestigiilor istorice şi a transformării lor, prin intermediul turismului, în ceva profitabil (aşa cum fac deja restul europenilor). Experienţa ultimilor decenii ne arată că statul român nu va face nimic din acest punct de vedere, rămîne tot pe umerii românilor ca indivizi să facă ceva constructiv. Într-o ţară în care dezorganizarea a ajuns o artă este greu să realizezi că poţi obţine apreciere şi bani din cunoaşterea propriului trecut.

Pentru a şti unde te indrepţi trebuie să ştii de unde vii, însă se pare că „dragii” noştri aleşi au uitat chiar şi acest lucru elementar. Însă nu este totul pierdut, există încă persoane care doresc să afle ceea ce s-a pierdut şi chiar să dezvolte spiritualitatea acelor vremuri spre un viitor mai bun decît cel pe care ni-l oferă unii. Orîcît s-a încercat, dacii nu au fost încă stîrpiţi şi foarte probabil vor continua să existe multe generaţii de acum înainte.

La finalul conferinţei a avut loc reprezentaţia unei scenete în care un grup de elevi au jucat roluri de daci. Este un aspect eficient prin care ne putem explora într-o oarecare măsură trecutul îndepărtat şi este la îndemîna tuturor.