Astăzi, cu ocazia ajunului Crăciunului, am fost cu niște prieteni la împărțit de cadouri pentru copiii pe care familiile lor i-au părăsit sau i-au dat spre îngrijire pentru că ei nu o puteau face. E prima oară cînd am făcut așa ceva și pot spune că a fost o experiență cu adevărat interesantă și că am de gînd să o repet și în viitor. Nu este vorba doar de a-i ajuta pe cei care au nevoie de ajutor, ci și pe cei care nu se pot ajuta singuri. Majoritatea acestor copii de la casele de plasament de tip familal au nevoi speciale, sînt copii cu dizabilități. Mi-a fost greu să-mi dau sema ce probleme aveau, probabil că nu era doar una singură, dar pot spune cu siguranță că au nevoie de mult mai multă atenție decît copiii considerați normali. O casă familială de tipul celor vizitate are cel mult 12 copii în custodie, personal calificat care stă tot timpul cu ei și elemente de protecție atît pentru copii, cît și pentru lucrurile pe care ei le folosesc.

Am fost un grup de 6 persoane, deși erau așteptați mai mulți, unul dintre noi fiind îmbrăcat în costum de Moș Crăciun. Avea și constituția potrivită, mai potrivită ca a mea, așa că data aceasta am scăpat de orice sugestii de a îmbrăca eu costumul. Am avut la dispoziție trei mașini și 48 de pachete cu jucării și pufuleți, cîteva jucării mai mari și niște dulciuri. Jucăriile au fost strînse în urma îndemnului lui Horea Vușcan prin intermediul paginii și jurnalului lui. Au fost suficiente jucării, adică un început bun în urma căruia 48 de copii s-au bucurat de aceste sărbători.

Primele două case de plasament vizitate se află pe strada Åžanțului, la aceeași adresă (Casa de tip familial Licuricii și Miracolelor), pe drumul spre Hanul Pescarilor și lacul de la Săldăbagiu. Am fost prin zonă de cîteva ori azi vară... nici n-aș fi crezut că acolo există vreo casă pentru îngrijirea copiilor... nici una nu iese nici un fel în evidență. De pe drum nu par decît două căsuțe oarecare, care nu atrag prin nici un fel atenția celor din afară, dar care adăpostesc 24 de copii cu dizabilități. Au fost construite după același plan arhitectural, nu sînt greu de recunoscut, dar trebuie să fii oarecum familiarizat cu asta.

A treia casă de plasament a fost Casa Inimioarelor, în cartierul Oncea, aproape de ieșirea spre Paleu. Din nou, cineva ar fi putut trece nepăsător pe lîngă ea (mulți o și fac, zilnic), fără să știe de locatarii ei. Nici nu atrage prea tare interesul pentru că drumul de pămînt care o leagă de drumul spre Paleu poate fi considerat cu ușurință un drum de țară, plin de gropi și de noroi atunci cînd plouă. Nici grămada de fiare vechi din apropiere nu ajută prea mult creării unei impresii corecte asupra utilității clădirii.

A patra a fost Casa Mugurași, în apropierea celei de-a treia, pe o stradă alăturată. Drumul spre ea este betonat în parte, dar plin de gropi. Spre deosebire de restul caselor vizitate, copiii dormeau. Programul strict de somn era în derulare. Doar două fete, surori, dintre care una nu vorbea, au fost prezente să își ia cadourile și să colinde Moșului. O a treia fată, probabil atrasă de zgomot, ne urmărea de după un colț, dar nu a dorit să se apropie.

Reacțiile au fost comune tuturor copiilor: s-au bucurat, acea bucurie manifestată foarte evident a unui copil cu probleme. Nu știu cît de des primesc cadouri, probabil foarte rar, dar cu siguranță își manifestă bucuria de fiecare dată. Cu siguranță ziua de azi a fost una inedită pentru ei: și-au spus poeziile, au cîntat colindele și au mulțumit Moșului pentru cadouri. Traiul lor este departe de a fi îndestulat, dar este cel puțin decent, și asta este o îmbunătățire remarcabilă comparativ cu anii anteriori. Nici unul dintre copiii pe care i-am văzut nu se apropie de adolescență, nu am idee ce se va întîmpla cînd vor ajunge la maturitate fizică (nu-mi pun problema unei maturități mentale pentru că e clar că nu se va întîmpla așa ceva), sau dacă ajung să trăiască pînă atunci, dar este un subiect care se merită cercetat. Åžansele lor de integrare în societate sînt mici, dar există. Dar pentru asta trebuie ajutați incomparabil mai mult decît un om normal.

Mă gîndesc că mulți dintre cei care citiți acest articol sînteți credincioși și credeți în ceva anume. După experiența de azi eu zic că ar trebui să le mulțumiți zeilor voștri că aveți două mîini, două picioare și un cap pe umeri pe care îl puteți folosi cum trebuie ca să faceți o viață mai bună pentru voi și cei dragi vouă. Unii nu le au nici pe astea și nu au cum să-și găsească locul în societate fără ajutorul vostru. E alegerea voastră să îi ajutați sau nu, dar dacă nu ne ajutăm între noi ca să creăm o societate mai bune cine credeți că o va face în locul nostru?