culeasă la 24 iulie 1974 de la Costică Nicoară geambaș de 78 de ani, fiul lui David Nicoară lăutar cu fluierul din Cepari de Argeș, vine de la fosta elevă din Pitești care s-a alăturat și a susținut munca și dragostea de culegător de folclor a domnului învățător Dumitru Udrescu, Claudia Măru-Hanghiuc

Pe locurile astea unde ne aflăm noi acu’, odinioară nu era nici țipenie de om, ci numa’ pădure întunecată și fiare sălbatice care mișunau în voie peste tot pamântu’.

Åži cică a venit atunci de peste munți din Å¢ara Făgărașului, un vaida măreț care se chema Negru Vodă, însoțit de o ceată mare de voinici,

Toți călări cu negre plete

Cu arcuri și ghioage drepte

Acu’, cică din ceata asta mare care cobora de la Câmpulung s-a rupt o ceată și s-a răslețit tocmai pe valea Topologului, urmărind niște cerbi albi și frumoși cum nu mai întâlniseră ei în viețile lor.

În fruntea acestei cete se afla un căpitan vestit care se chema Dragomir Ceparul. 

Ei, și dacă au ajuns ei la cursul apei, au pus ochii pe unul din cerbii ăia frumoși și mari ca ursu’ din peșteră, mândru și voinic, care s-a aruncat în viul apei. Vânătorii au rămas de-odată înlemniți pe mal căci râu’ era tare umflat și cerbu’ s-a dus p-aci-ncolo în goana valurilor. În clipa asta, când ei stăteau și chibzuiau cum să facă să nu le scape așa un vânat, tâșni, dintre niște tufișuri, o căprioară sprintenă și albă ca zăpada. Pe cap i se răsfirau, ca o cunună, două cornițe rămuroase care străluceau de-ți luau ochii de puzderia de nestemate câte licăreau pe vârful rămurelelor de stăteau pe capul ei. Pe gât avea o salbă de aur și mărgăritare, frumoasă cum nu se mai pomenise decând lumea lume. Voinicii au rămas încremeniți de așa o minunată arătare.

Åži până să se desmeticească ei, căprioara licării poteca și p-aci ți-e drumu’.

Căpitanul Dragomir puse iute o săgeată în arc și zbârrrr... o atinse la picioru’ stâng. Da’ căprioara, șchioapă cum era, a-ntins-o la drum lăsând pe cale stropi de sânge. Voinicii după ea urmară dâra. 

Zi de vară până-n seară

Căprioara n-o aflară 

Numa’ seara pe-nserate,

Când prind stelele-a clipi,  

Åži umbrele-a prididi, 

O găsiră-n niște clate (clăi)

De porumbi și rugi uscate

Cu cornițele-ncurcate.

Dar minunea minunilor! Căprioara prinse-a grăi cu un glas dulce și dezmierdător care ar fi înmuiat și-o inimă de piatră:

Voi, voinici din lumea toată,

Arcași harnici în săgeată,

Nu grăbiți a da-ntr-o fată,

Inimă nevinovată,

Că veți avea bună plată.

Pasă-mi-te ea era Crăiasa Pădurilor și plaiurilor din apropiere. Căpitanul Dragomir Ceparul, când auzi acestea, se repezi ca un șoim și o descurcă, îi spălă rana, o legă la picior și îi zise:

Mergi sănătoasă

Slăvită Crăiasă!

Căprioara minunată mulțumi de bunătate și apoi le spuse voinicilor, cu glasul ei dulce și dezmierdător ca o doină:

- Dragi voinici și iubite căpitane, eu sunt Zâna Pădurilor și Crăiasa Munților și fiindcă ați fost oameni miloși și cu suflet și nu v-ați îndurat să-mi luați viața, iată: locurile aceste, cu păduri și fiare, cu ape și câmpii înflorite, toate câte se-ntind de-aci și până-n creieru’ munților sunt ale mele și acu’ vi le dăruiesc vouă. Să le stăpâniți în pace și noroc, dar... mai aveți de trecut o-ncercare.

- Åži-n mormânt de ne-i trimite mergem ca la nuntă!

Căprioara se uită noiaș (drăgălaș) la ei și zise:

- Toitan, fratele meu, straja cetinișului de dincolo de chianț se duse de hucă, nepristinit, să ascundă postomolu de aur de la Moș Vreme de i-o dădu în grijă mare. Voi să-l ajutați s-o-ngroape dincolo de lazdăr și să-i fiți cu viața voastră jitari până la sfârșitul vremurilor. (însemnare: Voinicel, fratele meu, straja pădurilor de brad de dincolo de râpă se duse de spaima voastră, năvalnic, să ascundă comoara de aur de la Moș Vreme de i-o dădu în grijă mare. Voi să-l ajutați s-o-ngroape dincolo de lac și să-i fiți cu viața voastră paznici până la sfârșitul vremurilor )

Åži zâna fermecată pieri ca o nălucă, dar în urma ei picăturile de sânge se prefăcură în viorele,

Iar din lacrămile ei

Răsăriră ghiocei,

ghioceii și viorelele devenind drăgălașele solii ale luminii și ale primăverii.

Voinicii lui Dragomir rămaseră multă vreme năuciți de atâtea minunate întâmplări, iar căpitanul, văzând ce mândrețe de locuri le-a hărăzit Crăiasa și ce bogății le-or apăsa d-aci-nainte sufletu’ după ce l-or ajuta pe Toitan să-ngroape grija a mare, și venindu-și în fire ăl dintâi, zise:

- Fraților, hai să rămânem aci neam de neamu’ nostru până în veacu’ veacului.

Zis și făcut! Åži după ce-și împliniră voia Crăiesei s-au dus peste munți de și-au luat femeile și copiii și tot avutu’ și au făcut case noi, au întemeiat sat mare și frumos și i-au pus numele Cepari.

Dragomir Ceparul a zidit biserică frumoasă chiar în dâmbul unde a găsit căprioara; și biserica asta se vede și azi, veche dar mândră și impunătoare, cu fereste ce stau oleacă strâmbe de se văd prin ele toate împrejurimile de-a dreapta a stânga, și păstrând în ea chipul lui Dragomir Ceparul stând dereș (țanțoș) lâng-un cerb mare și alb.