culeasă la 24 iulie 1974 de la Costică Nicoară geambaş de 78 de ani, fiul lui David Nicoară lăutar cu fluierul din Cepari de Argeş, vine de la fosta elevă din Piteşti care s-a alăturat şi a susţinut munca şi dragostea de culegător de folclor a domnului învăţător Dumitru Udrescu, Claudia Măru-Hanghiuc
Pe locurile astea unde ne aflăm noi acu’, odinioară nu era nici ţipenie de om, ci numa’ pădure întunecată şi fiare sălbatice care mişunau în voie peste tot pamântu’.
Şi cică a venit atunci de peste munţi din Ţara Făgăraşului, un vaida măreţ care se chema Negru Vodă, însoţit de o ceată mare de voinici,
Toţi călări cu negre plete
Cu arcuri şi ghioage drepte
Acu’, cică din ceata asta mare care cobora de la Câmpulung s-a rupt o ceată şi s-a răsleţit tocmai pe valea Topologului, urmărind nişte cerbi albi şi frumoşi cum nu mai întâlniseră ei în vieţile lor.
În fruntea acestei cete se afla un căpitan vestit care se chema Dragomir Ceparul.
Ei, şi dacă au ajuns ei la cursul apei, au pus ochii pe unul din cerbii ăia frumoşi şi mari ca ursu’ din peşteră, mândru şi voinic, care s-a aruncat în viul apei. Vânătorii au rămas de-odată înlemniţi pe mal căci râu’ era tare umflat şi cerbu’ s-a dus p-aci-ncolo în goana valurilor. În clipa asta, când ei stăteau şi chibzuiau cum să facă să nu le scape aşa un vânat, tâşni, dintre nişte tufişuri, o căprioară sprintenă şi albă ca zăpada. Pe cap i se răsfirau, ca o cunună, două corniţe rămuroase care străluceau de-ţi luau ochii de puzderia de nestemate câte licăreau pe vârful rămurelelor de stăteau pe capul ei. Pe gât avea o salbă de aur şi mărgăritare, frumoasă cum nu se mai pomenise decând lumea lume. Voinicii au rămas încremeniţi de aşa o minunată arătare.
Şi până să se desmeticească ei, căprioara licării poteca şi p-aci ţi-e drumu’.
Căpitanul Dragomir puse iute o săgeată în arc şi zbârrrr... o atinse la picioru’ stâng. Da’ căprioara, şchioapă cum era, a-ntins-o la drum lăsând pe cale stropi de sânge. Voinicii după ea urmară dâra.
Zi de vară până-n seară
Căprioara n-o aflară
Numa’ seara pe-nserate,
Când prind stelele-a clipi,
Şi umbrele-a prididi,
O găsiră-n nişte clate (clăi)
De porumbi şi rugi uscate
Cu corniţele-ncurcate.
Dar minunea minunilor! Căprioara prinse-a grăi cu un glas dulce şi dezmierdător care ar fi înmuiat şi-o inimă de piatră:
Voi, voinici din lumea toată,
Arcaşi harnici în săgeată,
Nu grăbiţi a da-ntr-o fată,
Inimă nevinovată,
Că veţi avea bună plată.
Pasă-mi-te ea era Crăiasa Pădurilor şi plaiurilor din apropiere. Căpitanul Dragomir Ceparul, când auzi acestea, se repezi ca un şoim şi o descurcă, îi spălă rana, o legă la picior şi îi zise:
Mergi sănătoasă
Slăvită Crăiasă!
Căprioara minunată mulţumi de bunătate şi apoi le spuse voinicilor, cu glasul ei dulce şi dezmierdător ca o doină:
- Dragi voinici şi iubite căpitane, eu sunt Zâna Pădurilor şi Crăiasa Munţilor şi fiindcă aţi fost oameni miloşi şi cu suflet şi nu v-aţi îndurat să-mi luaţi viaţa, iată: locurile aceste, cu păduri şi fiare, cu ape şi câmpii înflorite, toate câte se-ntind de-aci şi până-n creieru’ munţilor sunt ale mele şi acu’ vi le dăruiesc vouă. Să le stăpâniţi în pace şi noroc, dar... mai aveţi de trecut o-ncercare.
- Şi-n mormânt de ne-i trimite mergem ca la nuntă!
Căprioara se uită noiaş (drăgălaş) la ei şi zise:
- Toitan, fratele meu, straja cetinişului de dincolo de chianţ se duse de hucă, nepristinit, să ascundă postomolu de aur de la Moş Vreme de i-o dădu în grijă mare. Voi să-l ajutaţi s-o-ngroape dincolo de lazdăr şi să-i fiţi cu viaţa voastră jitari până la sfârşitul vremurilor. (însemnare: Voinicel, fratele meu, straja pădurilor de brad de dincolo de râpă se duse de spaima voastră, năvalnic, să ascundă comoara de aur de la Moş Vreme de i-o dădu în grijă mare. Voi să-l ajutaţi s-o-ngroape dincolo de lac şi să-i fiţi cu viaţa voastră paznici până la sfârşitul vremurilor )
Şi zâna fermecată pieri ca o nălucă, dar în urma ei picăturile de sânge se prefăcură în viorele,
Iar din lacrămile ei
Răsăriră ghiocei,
ghioceii şi viorelele devenind drăgălaşele solii ale luminii şi ale primăverii.
Voinicii lui Dragomir rămaseră multă vreme năuciţi de atâtea minunate întâmplări, iar căpitanul, văzând ce mândreţe de locuri le-a hărăzit Crăiasa şi ce bogăţii le-or apăsa d-aci-nainte sufletu’ după ce l-or ajuta pe Toitan să-ngroape grija a mare, şi venindu-şi în fire ăl dintâi, zise:
- Fraţilor, hai să rămânem aci neam de neamu’ nostru până în veacu’ veacului.
Zis şi făcut! Şi după ce-şi împliniră voia Crăiesei s-au dus peste munţi de şi-au luat femeile şi copiii şi tot avutu’ şi au făcut case noi, au întemeiat sat mare şi frumos şi i-au pus numele Cepari.
Dragomir Ceparul a zidit biserică frumoasă chiar în dâmbul unde a găsit căprioara; şi biserica asta se vede şi azi, veche dar mândră şi impunătoare, cu fereste ce stau oleacă strâmbe de se văd prin ele toate împrejurimile de-a dreapta a stânga, şi păstrând în ea chipul lui Dragomir Ceparul stând dereş (ţanţoş) lâng-un cerb mare şi alb.
Eroare la abonare. Verifica adresa electronica introdusa.
Daca e corecta, inseamna ca esti deja abonat(a).
