Locuitorii Å¢ării Crișurilor s-au obisnuit cu toponimicele locale pentru apele curgătoare. Numele rîurilor pe care le văd zilnic nu au o semnificație deosebită. Fie că este vorba de Crișul Repede, Crișul Negru, Crișul Alb, Crișul Văratec, Crișul Băiței, Crișul Mic, Crișul Pietros, Poiana Crișului, acestea toate reprezintă simple denumiri de ape. Predecesorii le-au botezat Crișuri, adică “rîuri de aur” sau “rîuri cu aur” pentru că în undele lor limpezi au zărit lucind firicelele prețiosului metal, fapt care le-a sugerat existența unor zăcăminte de aur în apropierea izvoarelor.

Legenda spune că demult, pe cînd oamenii și uriașii trăiau împreună, jos, în cîmpie, trăia un crai lacom după aur care a auzit că în munții dinspre răsărit ar fi o baie (mină) de aur foarte mare. Dar locul unde se afla aceasta nu-l știa decît Criș-cel-Bătrîn și cei trei fii ai săi. Craiul a pus soldații să-i prindă, i-a închis și i-a bătut, doar-doar va afla de la ei unde este comoara. Bătrînul a murit în chinuri, dar nu a divulgat secretul cel mare. Feciorii, înspăimîntați, au hotărît să destăinuie locul și să scape cu viată, să poată răzbuna moartea bătrînului lor tată. Au pornit ei spre soare-răsare, spre locul băii de aur cu pasi nesiguri, însoțiți de soldații de pază. După trei zile și trei nopți de mers istovitor, cei trei tineri nu s-au mai înțeles în privința drumului de urmat, fiecare arătînd altă cale. Feciorul cel mare zicea că trebuie ținut drumul spre răsărit, ceilalți doi ziceau că drumul bun ar fi mai la miazăzi. Fiind iute din fire, fratele cel mare se supără pe ceilalți doi și porni val-vîrtej încotro gîndea el că e bine, însoțit de o parte dintre soldații craiului. Mijlociul, un flăcău bălan, și mezinul, un băiețandru oacheș, au apucat-o spre miazăzi. Dar după un timp fratelui mai mic i se păru, totuși, că fratele cel mare avusese dreptate și o luă și el spre soare-răsare. Au rătăcit ei așa, însoțiți de soldații craiului, multe zile și nopti în căutarea băii de aur. În cele din urmă, feciorul care apucase spre miazăzi dădu în munți peste comoară. Dar în clipa în care vru s-o arate soldaților ieși din baie Vîlva Comorii și îl fermecă, prefăcîndu-l în stană de piatră iar pămîntul călcat de picioarele lui apă curgătoare. La fel făcu și cu ceilalti doi frați ai săi, ca aceștia să nu poată găsi niciodată comoara. Nici soldații nu avură o soartă mai bună, Vîlva Comorii transformîndu-i în ape mici repezi curgătoare. Asta este povestea celor trei căutători ai băii de aur care au devenit Crișul Repede, cel iute din fire, Crișul Negru, cel oacheș, si Crișul Alb, cel bălan, și a soldaților crăiești care-i însoțeau, deveniți, de asemenea, crișuri. Stanele lor de piatră vor mai fi și acum la izvoarele rîurilor, de nu le-or fi măcinat ploile și vînturile.

Ca orice legendă și aceasta are un sîmbure de adevăr: Crișurile, îndeosebi cel Alb, își au izvoarele în zona zăcămintelor de aur ale Apusenilor și au o direcție de curgere de la est la vest, Crișul Alb și cel Negru confluînd în Crișul Dublu, care apoi îsi unește apele cu cel Repede, formînd Crișul Triplu sau Crișul Comun.

Am găsit legenda aici, cînd căutam niște informații pe rețea. Pînă în seara asta nu o cunoșteam, dar merită studiată.