În primul rînd trebuie menționat faptul că ciobănescul românesc mioritic este o rasă foarte veche, răspîndită pe toată suprafața țării. Ea s-a păstrat numai datorită păstorilor care folosesc cîinii pentru protecția turmelor de lupi și urși, dar și de orice fel de intruși. Ciobănescul mioritic se încadrează, conform standardelor Clubului Național de Cîini Ciobănești Mioritici în clasa cîinilor molossoid de tip montan. Aspectul general este cel al unui cîine de talie mare, robust si compact, care inspiră forță și respect, dar, în ciuda masivității impresionante, este extrem de agil, ceea ce-l face foarte util pentru protecție și pază. Este un cîine foarte rezistent și supraviețuiește fără probleme în condiții dificile de climă sau alimentație, este ușor de îngrijit și se adaptează ușor oricărui anturaj.

În ultimii ani, asistăm la încercarea de omologare a trei rase românești de cîini ciobănești: Mioritic, Carpatin și de Bucovina. Diferențele dintre ele sînt vizibile chiar și pentru necunoscători, acest lucru se datorează faptului că este vorba de rase naturale formate empiric de către ciobani în funcție de ce aveau nevoie și mai puțin în funcție de aspect. Loialitatea, rezistența, forța și agilitatea au fost mereu principalele calități pe care le căutau la cîinii lor, de asemenea, aveau nevoie de luptători. Cîinii fricoși sau blegi nu sînt buni pentru pază, nici cei proști. Unii consideră că ciobăneștii românești sînt singura rasă care au șanse de supraviețuire într-o confruntare cu un urs. În mod normal ciobanii păstrează în jurul lor o întreagă ceată de cîini pentru a contracara cu succes strategia de atac a lupilor (de obicei doar 2-3 lupi își fac simțită prezența în apropierea turmei pentru a atrage cît mai mulți cîini departe de turmă, urmînd ca restul haitei să atace în momentul în care protecția lipsește).

De-a lungul timpului au fost avansate diferite teorii privind originea cîinelui. Dintre canidele (cele mai apropiate rude ale cîinelui) care pot fi întîlnite și astăzi fac parte Lupul (Canis lupus), șacalul (Canis aureus) și Vulpea (Vulpes vulpes). Fiecare dintre aceste specii, precum și altele (de exemplu hiena) au fost considerate la un moment dat ca potențial strămoș al cîinelui domestic. La ora actuală cea mai plauzibilă și susținută de dovezi materiale este teoria descendenței din lup: cîinele și lupul au comportament și caracter asemănătoare, simț ierarhic, compatibilitate genetică și biologică. Cel mai vechi cîine domesticit (Canis fam. Putiatini) a trăit acum 18 mii de ani și era utilizat pentru pază și la prinderea vînatului, iar din această primă formă domestică au derivat ulterior alte 4 tipuri. Printre aceste tipuri se regăsește ramura de cîini preistorici Canis matris optime, despre care se precizează că a trăit prin epoca bronzului. În urma studiului realizat asupra cîinilor ciobănești românești existenți Institutul Național Zootehnic a ajuns la concluzia că cel mai reprezentativ tip de cîine ciobănesc românesc este derivat din ramura menționată și este considerat strămoș al tuturor cîinilor ciobănești actuali.

Conform domnului Petru Muntean, reputat arbitru international, în timpul migrației triburilor celte, aceștia au fost însoțiți de cîini asemănători mioriticului. De asemenea, cîini ce au caracteristicile mioriticilor au fost aduși de tătari în nordul Mării Negre, în jurul Mării Caspice, unde au fost hanatele tătărești. De acolo s-au răspîndit și spre Moldova, iar în acest moment al evoluției mioriticul este o rasă naturală. Ciobănescul de Bucovina este considerat a fi o varietate a unei rase balcanice pe baza asemănării cu Karakachan, Tornjak sau Hrvatski Planinski Pas.

Pe baza descoperirilor de la situl arheologic de la Erbiceni (județul Iași) se poate spune că domesticirea cîinelui în aceste zone a început din epoca epipaleolitic. Începînd cu făuritorii culturii Gura Baciului-Cîrcea, din neolitic, cînd se face trecerea de la stadiul de vînători și culegatori la cel de agricultori și crescători de animale, oamenii au început să-și selecteze cîinii atît de necesari activității de creștere a animalelor. Astfel, în cadrul culturii Vinca-Turdas se remarcă printre statuetele zoomorfe unele capete de cîini din piatră (pebbles statuettes), imitate și în lut ars.

Nu se cunoaște cu precizie aspectul acelor primi cîini ciobănești, dar descoperile arheologice atestă existența în neoliticul dezvoltat în cadrul culturilor Tisa, Pre Cucuteni, Hamangia, Vadastra, Boian și a altora a unor schelete similare ca dimensiuni cu cele ale ciobăneștilor contemporani. Se poate spune cu ușurință că cîinii au fost prezenți alături de om în cea mai mare parte a dezvoltării acestuia ca specie și, într-o bună măsură, se poate adăuga că s-au dezvoltat împreună, protejîndu-se și influențîndu-se reciproc.

Nu se specifică ce fel de cîini avea ciobanul din balada Miorița, dar cu siguranță trebuie să fi făcut parte dintre cele trei rase de ciobănești. Molda, cîinele lui Dragoș Vodă, cel care s-a înecat în rîul care acum îi poartă numele, Moldova, a fost de asemenea un ciobănesc.

Cultul lupului a fost extrem de important pentru locuitorii de acum două milenii de pe teritoriul actual al României. Însuși numele dacilor (daoi – cei care sînt asemeni lupului, după cum explică Mircea Eliade acest etnonim cu semnificație religioasa arhaică) are strînsă legătură cu acest cult, iar stindardul dacic este un cap de lup cu corp de șarpe. Semnificația religioasă este mai puțin cunoscută, dar a existat cu siguranță: de exemplu, la Sura Mică, o groapă conținea un schelet de cîine, iar alta conținea doar capul unui cîine. La Poiana Dulcești (județul Neamț) s-au descoperit nouă gropi ce conțineau schelete de cîini foarte asemănătoare cu cele ale ciobăneștilor actuali. Gropile de formă cilindrică, adînci au fost purificate prin foc și dispuse în centrul așezării, ceea ce subliniază caracterul cultural. Gropi de cult în care au fost descoperite schelete de cîini identice se cunosc și din așezarea de la Ostrovu Corbului, din secolele II-III era creștină.

Există dovezi scrise și arheologice că dacii foloseau cîini pentru protecție, dar și pentru vînătoare, înclusiv vînătoarea de urși. Luînd în considerare calitățile necesare pentru așa ceva, care s-au păstrat pînă acum, atît din partea cîinilor cît și a stăpînilor lor, se poate presupune cu ușurință că acei cîini erau strămoși ai ciobăneștilor. Aspectul lor fizic s-a modificat în timp, ținînd cont de rasele de cîini care au străbătut teritoriul României între timp și de faptul că s-a urmărit obținerea unor exemplare în funcție mai mult de comportament și de performanțe și mai puțin de aspect. Astfel, ciobănescul mioritic este foarte prietenos și calm, în special cu copiii, jucăuș chiar, dar este cunoscut ca fiind cîinele unui singur stăpîn. Manifestă o anume rezevă față de străini și devine un apărător redutabil atunci cînd stăpînul sau teritoriul sau sînt atacați, iar curajul si devotamentul de care dă dovadă l-au făcut celebru. La început poate da impresia de animal greoi, dar aceasta dispare atunci cînd intri în contact cu el și îți demonstrează repede că poate deveni agil. Este un cîine adaptabil, inteligent și jucăuș și poate servi familiei lui atît ca paznic, cît și ca animal de companie.

Pentru a se reuși omologarea unei rase este necesară o standardizare a exemplarelor. Cu alte cuvinte acestea trebuie să arate cam la fel, să se încadreze între aceleași limite ca înălțime, dimensiune, greutate, aspect general.

Astfel, masculul adult la ciobănescul mioritic atinge o masă minimă de 45 de kilograme și o înălțime minimă de 70 de cm la geabăn, ideal 75 cm, iar femela adultă are minim 35 kg și minim 65 cm, ideal 70. Este întîlnit în diferite combinații, avînd la baza culoarea albă. Părul este unul din atributele rasei: are lungimea între 8-16 cm, abundent, dur, des, aspect lînos, ușor ondulat. Acoperă complet capul, gîtul, corpul, coada și membrele. Subpărul este des și moale. Culoarea predominantă este alb sau alb cu reflexe vioalcee, de preferință marcat cu negru, gri sau ușor gălbui. În funcție de sezon și de felul în care este îngrijit cîinele blana poate fi în totalitate sau parțial înfoiată.

O caracteristică importantă este proporția dintre bot și craniu: ele sînt egale sau cel mult cu o diferență în defavoarea primului, care poate fi și puțin mai scurt. Botul este puternic și drept, se îngustează ușor spre vîrf. Capul este masiv, acoperit complet de păr de lungime uniformă, craniul este boltit ușor, cu frunte largă și protuberanța occipitală proeminentă. Stopul este puțin marcat, trufa neagră, masivă, largă. Dantura este foarte puternică, mușcătura în foarfecă este apreciată. Absența a doi premolari sau a doi molari nu este sancționată ca defect. Ochii sînt de mărime medie, în forma de migdală, au culoare închisă. Pleoapele și genele negre reprezintă o altă caracteristică a rasei. Urechile nu sînt foarte mari, inserate la înălțime medie, de formă triunghiulară cu vîrful ușor rotunjit, atîrnate de-a lungul obrajilor. Atunci cînd cîinele este în alertă sau în acțiune urechile se duc ușor spre spate.

Gîtul este foarte musculos, masiv, de lungime medie, formează o linie de 40-45 de grade cu linia spatelui. Trunchiul este puțin alungit, de forma rectangulară, greabanul nu este proeminent, spatele este orizontal, larg și musculos, bazinul larg, crupa ușor înclinată, ceea ce dă impresia falsă de lățime a trenului posterior. Trenul anterior, mare, se lărgește ușor spre spate, pieptul este musculos și proeminent, coastele sînt arcuite. Burta și lateralele nu depășesc coatele.

Labele sînt drepte, paralele, văzute din față și din profil. Umerii au omoplați largi, înclinați spre spate într-un unghi de aproximativ 100 de grade cu brațul. Coatele sînt masive și apropiate de corp, nu se abat de la linia verticală, antebrațul este drept și puternic, articulațiile carpiene sînt elastice, metacarpienele sînt ușor înclinate spre față.

Trenul posterior: labele sînt ovale, masive și compacte, acoperite din abundență de păr, unghiile sînt negre și puternice, cu pernuțe negre, tari și rezistente. Din profil coapsele și gambele sînt compacte și musculoase. Văzute din spate ele sînt paralele. Prezența pintenilor poate schimba mersul și este de preferat să fie eliminati. Jaretul nu este situat prea sus, articulația este mai degrabă joasă. Metatarsienele sînt lungi, verticale și puternice.

Mersul este degajat, suplu, acoperind bine terenul. Văzut din spate, se observa o ușoară deplasare în plan vertical. Coada este inserată destul de sus, în repaus atîrnă aproape de nivelul jaretului, cu extremitatea ușor întoarsă în sus. În acțiune se ridică pînă la nivelul spatelui, dar niciodată nu se încovoaie pe spate.

Defecte: orice încălcare a standardului, precum aspectul longilin sau nearmonios, spate curbat, coada răsucită pe spate sau în formă de inel, blana prost întreținută, coada amputată, exemplar neascultător, obez sau prea slab, păr scurt, mișcare greoaie. În caz de egalitate la un concurs este preferat cîinele cu mușcătura în foarfecă.

Defecte grave: depigmentația trufei, prognatism superior sau inferior, absența a mai mult de doi molari sau premolari ori a altor dinți, depigmentația pleoapelor, mers viciat, caractere sexuale inficient marcate, expresie atipică, ochi rotunzi, proeminenți.

Defecte eliminatorii: absența părului lung pe membre și cap, blana de culoare neagră sau roșcată sau brună pe mai mult de 30% din corp (mai puțin ciobăneștii românești corb a căror blană este în întregime brună sau/și roșcată), talia mai mică decît standardul, exemplar fricos sau agresiv.

Nici o rasă de cîini nu este perfectă, iar un stăpîn responsabil va trebui să se concentreze asupra bolilor specifice rasei, precum maladia cotului, torsiunea de stomac și displazia de șold.

Fiecare dintre exemplarele de ciobănești mioritici, indiferent de rasa din care face parte, este o dovadă excelentă a modului în care omul poate cizela, într-o măsură mai mare sau mai mică, minunăția pe care i-a pus-o la dispoziție Mama Natură. Este dificil să întreții un cîine de talia și comportamentul ciobăneștilor mioritici pentru că trăsăturile care i-au făcut alegerea perfectă pentru paza turmelor sînt încă foarte vizibile, evidente. Dar poate tocmai de aceea poate fi un companion excelent pentru o familie dacă i se oferă spațiul și atenția de care are nevoie. El va oferi în schimb atașament, loialitate și o naturalețe incredibile.