Dintotdeauna, de la începutul Timpului în care oamenii au fost oameni şi nu maimuţoi bipezi, ei au preferat să-şi trateze morţii ca pe o extensie a lumii vii. Erau conştienţi că, indiferent de modul în care erau trataţi, morţii urmau să se reintegreze în circuitul vieţii... sub o formă sau alta... Oameni practici, cei din vechime, n-au dorit să stea cu mortu în casă prea mult timp, mai ales că de fiecare dată începe să pută așa că i-au ars, i-au izolat... i-au înghesuit în zone bine protejate de descîntecele religioase. Sau i-au zidit ca să fie siguri că nu scapă. Toată lumea știe că după moarte corpul de dizolvă în circuitul naturii și că devine mîncare pentru tot felul de creaturi din lumea vie, toată lumea își dă cu presupusul despre ce se întîmplă cu sufletul (energia despre care se spune că animă organicul) după moarte, dar încă nu s-a ajuns la un consens general. Fiecare are varianta lui personală, bla-bla-bla, și crede în ce vrea despre asta.

Vă e frică de moarte? Dacă sînteții vii cu siguranță că vă este frică de ceva. Moartea este cel mai comun element al fricii pentru că înseamnă o mulțime de găuri în pielea corpurilor noastre, de încetarea unor funcții vitale cu care ne-am obișnuit deja și despărțirea de persoane pe care am ajuns să le apreciem, iar noi ne simțim prea bine în pielea noastră pentru a ne conveni asta, nu? Sau cel puțin cea mai mare parte dintre noi. Dar cea mai mare frică a oamenilor nu este frica de moarte, nu este frica de necunoscut. Mai devreme sau mai tîrziu simțul ăsta este amorțit de experiență, de rațiune sau, eventual, de religie (în lipsa primelor două). Frica cea mai mare a ființelor vii este de întoarcerea de dincolo de moarte.

Îi înghesuim pe morți cît mai departe de căminele noastre tocmai pentru că ne este frică să se întoarcă. Unii au făcut-o mereu de-a lungul istoriei, iar filmele americane de profil (adică cele "de groază", sau horror dacă vă plac englezismele, și cele cu zombie) nu-s decît o adaptare mai recentă a miturilor care circulă despre moroi și sucubuși. Varianta mai "soft", dacă ar fi să folosesc un temen la modă, poartă numele de creștinism. Chiar și Isus a trebuit să fie zidit bine de contemporanii săi, dar poveștile spun că a reușit să scape... a fost una dintre îmormîntările despre care se știe că a eșuat lamentabil... iar mitologia care s-a format în jurul ei i-a făcut pe unii oameni mai slabi de spirit să-și dorească să revină după moarte în aceeași formă în care au trăit.

V-am spus de toate astea pentru că oamenii ăștia au reușit să-și facă ce și-au propus. Între timp excepțiile au devenit o regulă: morții nu mai stau prea mult timp așa. Toți vor să scape, într-o formă sau alta. Istoria recentă (a ultimelor secole) ne spune despre oamenii salvați de clopoțel, morți de beți dar care s-au trezit la timp pentru a fi dezgropați de semenii lor ceva mai treji. Istoria modernp, cea a ultimelor decenii, ne spune despre moartea clinică și luminița de la capătul tunelului pe care tot o văd unii, dar fără a menționa că este de fapt următorul tren expres. Istoria contemporană ne spune despre nanoroboții programați să repare țesuturile distruse și virușii/bacteriile reprogramate să atace tot ce ar putea face rău unui om. Bătălia lor împotriva morții a golit cimitirele pe măsură ce au vindecat bolnavii, au ținut corpurile în viață în ciuda exploziilor nucleare declanșate pentru a opri dezechilibrul natural, au recreat țesuturile demult dispărute de pe scheletele morților din ultimele milenii care mai păstrau urme de ADN în rămășițele lor.

Cea mai mare frică a oamenilor din vechime era cea în care morții se sculau din morminte și se întorceau la căminele lor, tocmai de aceea au căutat metode cît mai variate de a-i izola și au vrut să se asigure că nu se vor mai întoarce. O vorbă, tot din vechime, spune că de ce ți-e frică nu scapi... și n-am scăpat.

Articolul de mai sus a apărut în ultimul număr al ziarului Românul Spațial, la începutul celui De-al Treilea Război Mondial, în aprilie 2011 era creștină sau aprilie 50 era spațială, după numărătoarea mai nouă.