O mare parte a drumul de întoarcere a avut loc în tăcere. Ritmul rapid în care ne deplasam şi furtuna care se apropia vizibil nu prea lăsa loc de altceva. Dorinţa mea de discuţii se cam dusese naibii, şi nici ei nu erau într-o dispoziţie foarte potrivită pentru asta. În afara cîtorva conversaţii sumare între ei liniştea se aşternuse peste grup, sau cel puţin printre oameni. Cîinii păreau a fi cei mai deschişi dintre toţi, se agitau peste tot, mirosind şi lătrînd, igonorau santinelele atunci cînd nu era nevoie să se ferească de ele. Trăiau practic în lumea lor proprie, regulile care se aplicau oamenilor părînd să se aplice în mai mică măsură acestor animale de companie.

Vremea s-a schimbat considerabil în ultima oră: norii care se adunaseră deasupra noastră au făcut cerul să devină plumburiu cu zone albe şi pete albastre de cer senin. Vîntul făcea ca praful să se ridice în vîrtejuri şi arunca peste noi valuri de mirosuri de la plantele şi clădirile din jurul nostru. Natura învinsese în acest areal, şi îmi arăta încă o dată acest lucru.

O oarecare grabă apăru în gesturile celor din jurul meu atunci cînd primele picături de ploaie îşi făcură simţită prezenţa, dar erau încă departe de a fi ploaia pe care o aşteptau.

- Cum te cheamă?

- Mugur.

- Ei bine, Ali vrea să discute cu tine.

- Şi eu vreau să discut cu el. Am o mulţime de întrebări.

- Şi vei afla răspunsurile la ele. Eşti binevenit printre noi... tu şi mecanismele tale.

Am privit-o pe Eneea cum se îndepărta şi îşi lua locul în grup alături de soţul ei. Dacă mai devreme mă întrebasem care dintre ei era conducătorul, acum îmi era clar că grupul nu avea un singur conducător, avea doi. Cel puţin doi. Ritualul la care luasem parte, chiar şi numai ca observator, şi atitudinea femeii îmi spuneau că ei aveau un rol important în întreaga lor comunitate deşi îmi era foarte greu de precizat care era acel rol. Dar aveam să aflu.

Asemănările mele cu ei erau incontestabile, la fel şi deosebirile. Am avut suficient timp să îi studiez mai bine pe drumul spre tabăra lor, şi am ajuns să fiu într-o oarecare măsură mîndru de ei. Gardianul a făcut o treabă bună cu supravieţuitorii accidentului de acum cîteva decenii, reuşind să păstreze trăsăturile cele mai importante care ne făcea oameni, în ciuda aspectului fizic: inteligenţa, emoţiile şi sentimentele.

Chiar dacă majoritatea clădirilor dispăruseră sub influenţa precipitaţiilor şi a locuitorilor zonei, cvartalele de blocuri erau uşor de recunoscut după căile de acces rămase intacte. Dintr-un motiv sau altul, asfaltul drumurilor rămăsese într-o oarecare măsură neafectat de către plantaţiile din jurul meu. Era uşor de tras concluzia că polenul capabil să transforme clădirile în mormane de moloz şi obiecte neidentificabile ar fi trebuit să acţioneze în aceeaşi manieră asupra asfaltului, dar era o concluzie greşită. Singura influenţă care se făcuse simţită asupra drumurilor era cea a precipitaţiilor, uşoara eroziune fiind ceva normal. Mi-am amintit că la fel de neatinse erau şi clădirile pline de plante lîngă care mă oprisem mai devreme, ba chiar erau mai trainice decît ar fi trebuit să fie după cîteva decenii de lipsă de întreţinere. Motivul îmi scăpa, dar categoria în care îl introdusesem era foarte clară: activitatea umană,

Lanurile multicolore care se mişcau în bătaia vîntului destul de puternic în jurul meu mi-au amintit de una dintre misiunile temporale în trecutul îndepărtat al Europei şi de grupul de oameni de Neaderthal în care mă integrasem. În acel trecut preistoric iarba înaltă se scutura la fel de violent în furtună iar oamenii din jurul meu, strămoşi foarte îndepărtaţi ai celor de acum, priveau impasibili dezlănţuirea naturii din pragul intrării într-o peşteră. Eram bun la ce făceam, a prelua informaţii despre obiceiurile unei populaţii complet străine, iar dacă nu consideram situaţia ca o misiune obişnuită aveam să pierd totul.

Mirosul de ocean adus de vînt m-a anunţat că ne apropiem de ţărm. Cîinii l-au simţit şi ei şi au luat-o înainte lătrînd de zor. Oricare era zona în care localnicii îşi stabiliseră tabăra, ne apropiam.

- Chiar la timp, spuse cineva. Ploaia e deja deasupra noastră.

Cîteva clădiri se decupau în fundalul plumburiu: părea un întreg cvartal de locuinţe vechi, mici, tipic periferiilor. Avînd cel mult un nivel sau două şi o curte în jurul lor, erau casele preferate de clasa medie a secolului trecut. O lume demult apusă. O oază de căsuţe într-o lume a clădirilor mamut. Acolo începuse totul, eram sigur: încercările de eliminare a otrăvurilor de către cei din trecut, accidentul şi acţiunile Gardianului.

Aproape de tabără două santinele se alăturară celor şase din grupul controlat de Gigi. Acum erau 8 mecanisme de protecţie şi pază care se ţineau după mine, prinse în capcana comunicării cu IA-ul din interiorul meu. Cîinilor nu avea să le placă asta.

- Gigi, am nevoie de o informaţie.

- Sînt aici.

- Ce fel de conexiune e între santinele şi IA-uri?

- În momentul de faţă nici una. În condiţii normale mecanismele ar acţiona ca nişte extensii ale IA-urilor, dar comunicaţia pe distanţe lungi e imposibilă în această zonă. Pierderile de date pe orice canal de transmisie sînt prea mari pentru a menţine un controlul asupra santinelelor.

- Deci sînt independente?

- Da, în măsura programării lor.

Era un răspuns precaut, în stilul caracteristic al lui Gigi. Am privit cu atenţie mecanismul cel mai apropiat, silueta se desluşea vag prin vegetaţia înaltă. Sînt Inteligenţe Artificile rudimentare. Incapabile de funcţii cognitive superioare, dar capabile să se descurce foarte bine în oricare mediu este nevoie de ele. Forma de felină nu e întîmplătoare, oricît ar fi ea de vagă. Sînt perfecte pentru a supraveghea şi servi.

Privirea mi-a căzut pe unul dintre oamenii foarte apropiaţi de santinele, iar gîndul a avut o continuitate la care nu mă aşteptam: ...sînt independente în măsura programării lor... dar în aceeaşi măsură sîntem şi noi liberi.

Ştiam că aveam dreptate: educaţia şi modul de a privi lumea în jurul nostru ne ţineau lor de programe, uşurinţa cu care puteam reconstrui organe distruse şi corpuri întregi nu ne făcea cu nimic mai deosebiţi de calculatoarele pe care foloseam de mai mult de un secol. Chiar şi diferenţa de complexitate fusese estompată pînă dincolo de anulare. Oamenii sînt liberi doar în măsura în care pot gîndi liber, dincolo de barierele şi defectele personalităţlor noastre, bariere pe care societatea le pune în noi.

- Gigi... vreau să contactezi IA-urile care se ocupă de zona asta.

- De ce?

- Pune-le la dispoziţie toate informaţiile din complex şi spune-le că vreau să îi ajut pe oamenii ăştia. Am nevoie de IA-uri.

- În ce fel ai nevoie de ele?

- Pentru a asigura tot ce este nevoie: informaţii, materiale, hrană, energie. Dar mai ales, am nevoie să nu fim deranjaţi de alţi oameni. Oricare alţi oameni, inclusiv cei care primesc rapoarte despre ce se întîmplă în zona asta.

- Trebuie să îţi atrag atenţia că operaţiunea asta va intra la un moment dat în conflict cu Acordul AU.

- Ştiu ce spune acordul ăla: Artificialii nu se pot sustrage unui ordin uman şi nici nu pot acţiona împotriva Umanităţii în nici un fel. Se mai asigură reciprocitatea şi cîteva cerinţe speciale şi cam atît.

Am făcut o pauză scurtă pentru a-mi pune ordine printre gînduri. Cînd era vorba de Acordul Artificiali-Umani îmi era foarte dificil să-i dau ordine lui Gigi, trebuia să-l conving să-mi îndeplinească dorinţele. Avusesem deja cîteva discuţii pe diverse teme pe marginea acestui subiect, iar Intelugenţa Artificială se menţinea tare pe poziţii de fiecare dată. Nu avea de ales: respectarea Acordului fusese implementată în programarea sa fundamentală, iar regulile erau cît se poate de stricte.

- Gigi, ştii deja şi fără să-ţi spun eu că viaţa de aici şi viaţa din restul lumii sînt incompatibile. Nu pot coexista, tot aşa cum nu pot pleca de aici înainte de a rezolva problema. Cererea mea este de a menţine o stare de fapt şi de a aloca resurse suplimentare. Oricum, sînt sigur că acel acord este singurul lucru care stă la baza deciziei de a izola această zonă şi de a păstra secretul: nu puteţi face nimic pentru a ajuta la integrarea acestor oameni în viaţa planetei şi nici nu îi puteţi distruge. În alte condiţii exploziile bombelor nucleare ar fi nivelat demult totul.

- Îmi este greu să îţi decifrez scopul final. În ultimele decenii a existat întotdeauna cîte un IA care să caute să rezolve enigma fiinţelor vii de aici, încă nu s-a reuşit asta. Calculele mele îmi indică că alocarea resurselor suplimentare va atrage cu siguranţă întrebări. Cantitatea de resurse de care ai nevoie e considerabilă... Iar izolarea a fost o decizie comună. Au participat şi oamenii.

- E şi normal. Cei din guvern au ştiut întotdeauna cum să ascundă lucrurile delicate... Sau aproape întotdeauna.

- Decizia a fost luată înaintea Acordului AU.

Asta era o noutate.

- Cum aşa?

- Tratatul a fost parafat de cei din Guvernul Planetar, dar meritul nu le aparţine decît într-o foarte mică măsură. Cel care a venit cu ideea Acordului Artificiali-Umani este George H. Dubinin ca necesitate în aplicarea deciziei de izolare a acestor fiinţe.

- Gardianul celor de aici!?

Am considerat tăcerea mecanismului ca o aprobare. M-am cutremurat, implicaţiile informaţiilor pe care le aflam erau incredibile.

- De ce îmi spui toate acestea acum?

- Este una dintre clauzele acordului. Ni s-a spus că într-o zi va apărea cineva care să continue activitatea lui George H. Dubinin, că această persoană ne va cere ajutorul iar noi i-l vom oferi necondiţionat. De-abia în ultimele zile am ştiut că era vorba de tine.

Nu auzisem niciodată de o asemenea clauză a acordului AU, deşi îl studiasem îndeaproape. Era una dintre cerinţele obligatorii adresate fiecărui călător temporal din momentul în care ne implicam în lucrul cu IA-urile mai mult decît cele cîteva comenzi folosite în rutina zilnică. Ceea ce făceam în Complex (călătoriile temporale, programarea diverselor reacţii ale lui Gigi pentru a spori eficienţa misiunilor noastre) întrecea cu mult rutina zilnică a majorităţii oamenilor.

Dacă n-aş fi ştiut de existenţa Gardienilor, de urmele pe care le găseau în lumea din jurul lor şi pe care le interpretau ca efecte ale acţiunilor celorlalţi, aş fi considerat clauza din acord ca fiind o profeţie... dar nu mă consideram un erou care să îi salveze pe toţi. Nouă, călătorilor temporali, ne stătea în obicei să mai aruncăm cîte o profeţie în cadrul populaţiilor pe care le vizitasem de-a lungul timpului, dar întotdeauna fuseseră chestii minore şi aproape lipsite de importanţă la nivel temporal. Informaţii despre ploi sau diverse fenomene meteorologice, de obicei. Noi le numeam „canale informaţionale” pentru că lansam informaţia cunoscută înainte de declanşarea evenimentului ce avea să ducă la perceperea ei. Era prima oară cînd mă aflam în celălalt capăt al unui canal informaţional, şi nu era o stare prea plăcută.

M-am oprit şi am aruncat o privire sumbră în jurul meu. Parcursesem ultimul kilometru într-o oarecare izolare faţă de cei din jurul meu, aceştia ignorînd politicoşi conversaţia mea cu santinelele. Nu a fost greu să le accentuez înclinaţia naturală spre discreţie existentă într-o comunitate mică, mai ales că fiecare părea preocupat de ale lui.

Un adevărat tunel de verdeaţă părea că se deschide în faţa mea, dar era doar o deschidere într-un zid care se înălţa în ambele direcţii spre orizontul întunecat de furtună şi întrerupt de clădiri. Pe o suprafaţă oarecare, probabil doar cele cîteva clădiri din cvartal din cîte puteam să observ, oamenii reuşiseră să creeze şi să întreţină o adevărată junglă. Plantele se zbăteau sub influenţa vîntului părînd gata să se rupă, dar oamenii nu păreau îngrijoraţi de asta. Unele ramuri chiar se rupseră sub privirile mele, le-am urmărit cu privirea spre ocean şi interiorul peninsulei, în funcţie de direcţia vîrtejurilor care le-au preluat.

- Nu-ţi fie teamă: adăpostul nostru viu e mai puternic decît s-ar părea, îmi spuse cineva din apropiere. Cele cîteva frunze n-au importanţă.

- Aţi făcut lucruri uimitoare aici, am remarcat eu. Îmi place.

Concluzia mea păru să-l mulţumească. Îmi zîmbi înainte de a se pierde în întunericul aproape complet al tunelului de verdeaţă. După cum aveam să aflu în scurt timp, în timp ce avansam pe un alt tunel, reţeaua lor era mai întortocheată decît crezusem la început. O lumină stranie părea să le străbată pe măsură ce avansam eu, dar nu eram sigur dacă era doar o impresie a vederii mele îmbunătăţite. Despre lumina specifică radioactivităţii nici nu se punea problema. Am ajuns în curtea uneia dintre clădiri, lumina portocalie a focului mi-a atras privirea ca un magnet şi m-am oprit.

- Stai jos, alături de noi. Eşti binevenit aici.

- Doreşti ceva de mîncare?

- Aici ai nişte apă, dacă ţi-e sete.

Vocile m-au înconjurat, ospitalitatea lor era autentică. Oameni pe care nu-i mai văzusem pînă atunci, complet străini. Ei au alungat două dintre santinelele care se apropiaseră prea tare de ei şi masa în jurul căreia se aşezaseră, şi spre surpriza mea, acestea s-au ferit şi au rămas departe. Asemănarea acestei reacţii cu cele ale animalelor de casă m-a frapat, explica multe despre programarea lor şi despre relaţiile cu oamenii. I-am auzit pe cîini făcînd gălăgie undeva în apropiere, în preajma altei case: erau hrăniţi.

Focul alimentat de un rezervor de gaz aflat în apropierea mea lumina toată curtea, nederanjat de nici o picătură de ploaie în ciuda faptului că undeva deasupra începuse să plouă de zor. Picăturile de apă cădeau dese şi rapide pe frunzele plantelor şi pe acoperişul din material impermeabil şi transparent pe care oamenii l-au întins deasupra curţii, sunetul familiar şi reconfortant m-a ajutat să mă relaxez cu adevărat.

Mulţumind pentru mincarea care îmi era întinsă într-un blid de tablă m-am aşezat pe una dintre băncile din jurul focului, totul era călduţ şi bine. Ce se întîmpa în jurul meu nu făcea decît să completeze ideea pe care mi-o făcusem pînă atunci despre ei: oamenii formau o comunitate trainică, integrată într-o zonă pe care alţii ar fi numit-o cu uşurinţă un iad chimic. Surprinzător era şi numărul lor: din estimările făcute în ultimele minute puteam spune că depăşeau cu uşurinţă 200 de persoane. Poate chiar aproape de 300, dacă estimarea mea era corectă. Mă îndoiam că mai erau oameni plecaţi din cartierul amenajat, ţinînd cont de condiţiile meteo.

L-am simţit pe Ali cu mult înainte să mă atingă pe umăr. Am pus blidul de tablă alături, pe bancă, şi m-am ridicat în picioare, cu faţa spre el.

- Discutăm aici sau preferi să mergem în altă parte? am întrebat.

- Oriunde e perfect. Nu păstrăm secrete faţă de nimeni.

Eneea îl însoţea, ea a fost cea care a făcut un gest larg, o invitaţie. Ne-am retras pe o bancă de la marginea curţii, chiar lîngă zidul de vegetaţie. Deşi nici unul nu stătea să ne asculte, mulţi trecînd pe lîngă noi pe măsură ce intrau sau ieşeau din casă cu treburi, oamenii erau suficient de aproape ca să asculte sau chiar să intervină în discuţie. Unele rîsete sau discuţii mai zgomotoase mai acopereau ocazional totul, dar nu pentru mult timp. Santinelele mecanice s-au aşezat de jur împrejurul nostru, prin curte sau dincolo de zidul de verdeaţă. Ploaia nu părea să le afecteze în vreun fel.

Îmi pregătisem deja povestirea, omiţînd faptul că obişnuiam să călătoresc prin timp. Le-am spus de complexul militar secret din apropierea coastei, pe fundul platformei continentale, de vizita Gardianlului şi de faptul că am fost nevoiţi să ne evacuăm în zona otrăvită şi că m-am despărţit de grup în urmă cu cîteva zile. De atunci rătăceam prin zona fostului New York. Le-am pomenit şi de preot, de moartea lui.

- Şi pe urmă am ajuns aici. Am auzit zvonuri despre existenţa voastră...

Fusesem un pic intrigat de faptul că nici unul dintre cei doi nu reacţionase cu surpriză atunci cînd am pomenit de Gardian, dar mă cam aşteptam la asta: bănuiam că cel care i-a vizitat cu decenii în urmă le-a spus destule despre el şi semenii lui pentru a găsi elemente comune cu cel din povestea mea.

Emoţiile pe care le-am citit pe faţa bărbatului au fost mulţumire, uşurare şi o urmă de bucurie. Cu o atingere pe mînă a reuşit să îi transmită Eneei o parte din ceea ce simţea.

- Într-un final, ai ajuns, oftă el. Mă bucur că ai venit acum, în timpul vieţii mele. Azi a fost, într-adevăr, o zi bună.

Un pic surprins, şi cu o bănuială în gînduri, l-am întrebat:

- Cine credeţi că sînt?

- George Dubinin, cel care ne-a salvat strămoşii de la moarte le-a spus că cineva va ajunge aici ca să îi continue munca. Nu ştia cînd sau cine anume, dar era sigur de asta.

Ceva asemănător îmi spusese si Gigi, dar percepusem informaţia din punctul meu de vedere. Acum percepeam şi perspectiva celor de aici:

- Nu sînt un Gardian, am protestat eu.

- Nici George nu era, la început. Era doar un bucătar foarte priceput. Apoi ceva s-a trezit în el, ceva ce a fost mereu acolo. El spunea că acel ceva se găseşte în fiecare dintre noi, dar iese la suprafaţă numai atunci cînd este absolută nevoie.

- Deosebirile dintre noi nu au nici o legătură cu aşteptările voastre. Corpul acesta este produsul unei serii întregi de experimente genetice ale armatei.

- Aşteptările noastre nu au nici o legătură cu deosebirile genetice dintre noi. Mugur, după cum vezi, eu sînt orb, dar asta nu mă împiedică să văd oamenii aşa cum sînt ei. Poate că lipsa vederii chiar ajută mult.

Ali a început să se agite sub influenţa emoţiilor, iar Eneea a căutat să-l liniştească. A avut succes, dar au trecut cîteva secunde pînă să-mi vorbească din nou.

- Hai să-ţi spun ce văd eu. Eşti o fiinţă cu adevărat specială, Mugur, dar încă nu ţi-ai atins potenţialul maxim. Cel pe care-l numeşti Gardian ţi-a deschis o uşă, dar încă nu ai parcurs toată calea ce se aşterne dincolo de uşa aia. Pînă acum ai făcut doar cîţiva paşi ezitanţi în direcţia potrivită. Ai nevoie de ajutorul nostru în aceeaşi măsură în care noi avem nevoie de tine.

Pe moment am vrut să răspund, dar am tăcut, încurcat. Nu puteam decît să îi dau dreptate.

- Gardian sau nu, sînt aici ca să vă ajut, am spus în cele din urmă.

- E bine. Este un început bun.

- ...Dar vreau să aflu mai multe despre voi, am continuat. Cum aţi apărut, ce influenţă a avut Dubinin, ce vreţi să faceţi mai departe... Vreau să aflu mai multe despre tine. Am înţeles că eşti aici de numai 5 recolte...

- Ali e un caz mai special, s-a grăbit să-mi răspundă Eneea.

Aproape am zîmbit şi i-am făcut pe plac: mi-am îndreptat atenţia asupra ei.

- În ce fel special? am întrebat.

- Are mai multe roluri în grupul nostru, spuse ea strîngîndu-i mîna cu afecţiune. E în acelaşi timp preot, sau o funcţie foarte apropiată cu ceea ce înţelegi tu ca fiind preot, e şi conducătorul comunităţii, are grijă de culturile curente şi de însămînţarea viitoarelor zone cultivate. Îi datorăm foarte multe. Dar am ajuns să îl iubesc pentru că e un om cu adevărat special.

Mi-a devenit clar: Ali era un înlocuitor uman al Gardianului, în măsura în care un om, fie şi el atît de diferit ca înfăţişare, putea să înlocuiască un gardian. Amintirea ceremoniei din urmă cu cîteva ore, fizionomia lui şi vîrsta de numai doi ani şi jumătate mi-a sugerat faptul că era un mutant cu o durata de viaţă foarte scurtă. Ceremonia avusese un singur rol practic: de a iniţia o anume dezvoltare a polenului din clădirea aleasă pentru ca, după o anume perioadă, moartea lui Ali şi înmormîntarea lui în incinta acelei clădiri să definitiveze transformarea. Căsătoriile reprezentau doar un obicei social, a unui ritual, asociat unei practici utile din viaţa grupului. Singura căsătorie pe care o consideram necesară era a cuplului care era acum alături de mine. Mutaţia lui Ali se transmitea copiilor săi, pentru a se păstra viabilă pentru grup el avea nevoie de o parteneră din interiorul populaţiei respective. Viaţa scurtă a mutanţilor asigura răspîndirea culturilor destul de rapid pentru a garanta continuitatea comunităţii, dar şi nişte culturi compatibile cu codul lor genetic. Puteam să speculez faptul că o parte a memoriei active era transmisă genetic în familia lui Ali, în completarea memoriei speciei, dar pe moment era doar o speculaţie.

Probabil că ea a remarcat o anume schimbare a feţei şi privirii mele în cele cîteva fracţiuni de secundă de tăcere, starea ei psihică s-a schimbat sensibil.

- Presupun că copiii lui vor moşteni statutul lui social, capacităţile de interacţiune cu mediul... şi o viaţă foarte scurtă, am spus.

Uimirea celor doi era cît se poate de clară.

- Aşa a fost de la început, aprobă Ali. Este parte a moştenirii lui Dubinin. Sînt onorat să servesc comunitatea.

- Toţi sîntem onoraţi să facem asta. Nu putem trăi fără comunitate, fără natura din jurul nostru. Tot ce facem, facem în primul pentru comunitate şi abia apoi pentru noi.

Am zîmbit. Era o abordare la fel de veche ca si omenirea, în ciuda faptului că mulţi au preferat să o ignore de-a lungul istoriei. Am aruncat o privire în jurul meu, la oameni, la focul jucăuş, de parcă aş fi putut să străbat cu privirea peretele viu şi întunecat pentru a cuprinde întreaga zonă otrăvită.

Au ignorat acest lucru elementar şi asta a dus la distrugerea modului lor de viaţă. Şi la o bucată din lumea asta.

În cele cîteva minute care au urmat cei doi mi-au confirmat bănuielile în ceea ce privea rolul lor ca şi cuplu în comunitate şi mi-am făcut o imagine de ansamblu asupra dezvoltării grupului în ultimele decenii. Ajutorarele primite prin intermediul santinelelor mecanice le-au fost de mare folos, dar natura înconjurătoare rămăsese mereu baza vieţii lor.

Ali era al 18-lea urmaş direct al lui Dubinin şi, dacă ar fi fost să îi iau în considerare spusele nu se aştepta să mai fie altul ca el. S-a grăbit să-mi explice că, ajuns în mijlocul lor, aveam să mă ocup de supravieţuirea comunităţii lor mai bine decît ar fi putut-o face vreodată.

- Nu sînt decît un înlocuitor, spuse el. Nu vom ajunge niciodată la valoarea voastră, nici eu şi nici urmaşii mei. Nu fără influenţa ta directă asupra noastră.

Fusesem pus în încurcătură: ştiam că se referea la modificarea liniei sale genetice şi se aştepta să pocnesc din degete şi să se întîmple un miracol. Avea să fie dezamăgit: nu eram un Gardian. Inteligenţele Artificiale mă puteau ajuta în această privinţă, dar aveam nevoie de timp.

- Nu vă pot promite miracole, i-am spus.

- Nici nu-ţi cerem asta, a zîmbit el. Eşti aici ca să ne ajuţi. Acceptăm tot ce ne poţi oferi.

Am zîmbit la rîndul meu şi am aprobat din cap. Abia după aceea am remarcat ochii orbi, aproape uitasem de această lipsă a lui, şi am decis să fac ceva mai mult decît o aprobare tacită. M-am întins şi l-am apucat de mînă, o strîngere de mînă fermă şi sigură.

- În lumea mea prietenii îşi strîng mîna atunci cînd ajung la o înţelegere sau se salută între ei, i-am spus. Îmi face o plăcere să-ţi strîng mîna.

Mi-a răspuns cu strîngerea unei persoane care a muncit o viaţă folosindu-şi mîinile, ceea ce m-a surprins. Îmi inchipuisem că, ţinînd cont de poziţia lui socială şi de infirmitatea evidentă, fusese într-o anume măsură protejat de către cei din jur. Dar mîinile sale îmi indicau faptul că avea o viaţă la fel de activă din punctul de vedere al muncilor fizice ca şi restul comunităţii. Cele cîteva zile pe care aveam să le petrec în continuare în mijlocul lor aveau să completeze din plin această impresie.

- Am nevoie de un loc în care să-mi petrec noaptea, am spus ridicînd un pic vocea. Puteţi să-mi spuneţi unde e cel mai potrivit?

Au dorit să mă stabilesc într-una din cele mai bune camere dintr-o clădire alăturată, dar am refuzat. Am preferat să rămîn într-un loc oarecum deschis, atît pentru santinelele mecanice cît şi pentru că nu mă mai simţeam în largul meu înghesuit între patru pereţi. În cele din urmă mi-am scos sacul de dormit şi plosca pe o terasă largă ce fusese odinioară parte a clădiri, iar mecanismele s-au împrăştiat în jurul meu ocupînd strategic tot spaţiul liber. Geamurile dispăruseră demult, iar materialul transparent şi impermeabil le luase locul. Am deschis cîteva ferestre, chiar şi cu riscul de a face curent, lăsînd să intre aerul plin de mirosuri şi sunetele ploii.