Ar fi trebuit să mă aştept la asta, dar nu am făcut-o în maniera potrivită: mecanismele de protecţie şi pază aproape că împînziseră zona. Mă gîndeam că unitatea distrusă de mine a reuşit să transmită unele informaţii înainte de a sfîrşi îngropată printre ruine, deşi eu nu observasem nimic în acest sens. E adevărat că nici nu aveam cum să îi verific transmisiile, dar asta era altă poveste.

- Probabil că tot ce s-a întîmplat a fost că i-au observat dispariţia subită, am murmurat eu.

Într-o zonă plină de ruine era de aşteptat să se întîmple accidente chiar şi printre santinele mecanice, deşi probabil că erau foarte puţine, izolate şi se datorau unor circumstanţe ieşite din comun. Indiferent de motive, rezultatul nu era în măsură să mă mulţumească: doream să străbat zona fără să fiu remarcat, iar asta devenea dificil. Instinctele îşi spuneau de fiecare dată cuvîntul, parcă dezvoltîndu-se cu fiecare oră pe care o petreceam în plus în solitudine: descopeream tot mai multe prezenţe ale unor fiinţe vii în jurul meu. Se înmulţeau şi felinele anorganice, am ajuns să le simt de la aproape doi kilometri chiar şi atunci cînd erau camuflate de mediul înconjurător, apariţia lor nu mai constituia deloc o surpriză. În ultimele zile descoperisem tot mai multe lucruri despre rapiditatea, randamentul şi capacitatea de adaptare a bio-terminatorului, eram foarte încîntat de el.

Pe de altă parte, eram foarte dezamăgit de faptul că toate urmele de viaţă pe care le întîlneam în drumul meu erau limitate la nivelul organismelor microscopice, organizate în colonii. Nimic complex, nimic care să constituie un motiv pentru o operaţiune de ascundere a existenţei la scară largă. S-a considerat mereu, cel puţin aşa ştiam, că în cele din urmă viaţa avea să revină singură în zonă, într-o formă sau alta. Nu s-a putut cădea de acord asupra perioadei de timp în care organismele aveau să se obişnuiască cu radioactivitatea şi toxicitatea ridicată a solului, discuţiile continuau pe marginea temei chiar şi după cîteva decenii. Singurul lucru care i-a oprit pe cercetători să experimenteze, cel puţin motivul oficial, era factorul istoric al zonei – parte a Coastei de Est fiind transformată într-o zonă protejată de orice influenţă umană exterioară. Se dorise astfel îndepărtarea celor cîteva zeci de nebuni care ar fi fost în stare să dea o raită pe acolo. Pentru marea majoritate însă, trecutul rămăsese prea dureros şi nimeni nu şi-ar fi primejduit existenţa pentru a-şi aduce aminte de cei pierduţi în condiţii tragice.

Am început să mă gîndesc că pînă recent nu avusesem nici un motiv să mă îndoiesc de rapoartele primite. Am avut îndoielile noastre despre unele dintre manevrele superiorilor şi chiar a unora dintre colegi, Albert şi cu mine, şi chiar am avut cîteva conflicte cu aceştia... dar nu am avut de ce să ne considerăm că cineva ar avea ceva de ascuns în zona otrăvită a fostului New York, şi eram integraţi în sistem la un nivel destul de înalt. Evident, zvonuri au existat întotdeauna, dar paranoicii erau mult mai puţini decît înainte de război – conflictul şi-a pus amprenta şi asupra acestui aspect.

New Yorkul era oraşul din imediata apropiere a Complexului, cel mai important centru comercial înainte de război, ajunsesem să fie identificat într-o anumită măsură cu întreaga Coastă de Est: căderea oraşul ar fi tras după ea toată economia nord-americană şi ar fi pustiit malul Atlanticului. Că aşa s-a şi întîmplat, dar într-o manieră mult mai urîtă decît se aşteptau majoritatea este o altă poveste. Albert şi cu mine am considerat că amplasarea Complexului a fost aleasă ca să profite cît mai mult de izolarea întregii zone, şi într-o bună măsură aveam dreptate; probabil că au vrut în aceeaşi măsură să fim izolaţi şi să ne supravegheze. Simţeam că, încetişor, începeam să devin la rîndul meu paranoic, dar nu mă puteam abţine. Însă puteam spune cu siguranţă un lucru: nu detectasem nici o formă de supraveghere, prin intermediul santinelelor sau în vreo altă manieră, înainte să-l întîlnesc pe preot. Pelerina îmi oferea o oarecare protecţie, prin izolarea termică, în spectrul infraroşu şi ultraviolet, mă proteja parţial şi de radiaţiile gamma, dar era prea puţin comparativ cu performanţele actualelor aparate de supraveghere.

Am început să mă întreb ce voi face atunci cînd aveam să mă odihnesc. Nevoia de odihnă a bio-terminatorului era neglijabilă iar a mea destul de redusă în urma antrenamentelor prin care trecusem, dar era o necesitate. În plus, îmi făcusem un obicei de a prelungi această perioadă, era unul dintre acele obiceiuri ce preferam să îl păstrez şi să îl folosesc de fiecare dată cînd aveam ocazia: îmi dădea timp de reflecţie asupra situaţiei în care mă aflam, indiferent de condiţii.

O clădire se prăbuşi cu mult zgomot nu prea departe de mine, cam la vreo doi sau trei kilometri în linie dreaptă, aproape făcîndu-mă să tresar. În tăcerea cvasi-completă care mă înconjura, nimic nu avertizase în vreun fel prăbuşirea. Bubuiturile repetate şi norul imens de praf care s-a ridicat deasupra zonei aveau să atragă cu siguranţă atenţia tuturor: atît a mecanismelor de la nivelul solului cît şi a celor ce urmăreau de la depărtare; era ceva ce urma să apară ca notă de subsol în rapoartele de genul celor pe care le primeam şi noi, comandanţii complexului temporal, pe vremuri. M-a impresionat cît de îndepărtată mi se părea acea perioadă, deşi eram la doar cîteva zile distanţă de ea.

Am urcat repede pe o porţiune mai înaltă de teren, printre rămăşiţele unei clădiri, şi am aruncat o privire atentă în jur. Zona părea liniştită, în ciuda zgomotului prelung al prăbuşirii. Cîteva păsări croncăneau speriate sau atrase de zgomot undeva la înălţime, erau primele animale de talie mai mare ca a unei bacterii pe care le observam în ultimele zile şi le-am considerat un semn bun. Cu sunetele încă bubuindu-mi în urechi, am coborît şi am luat-o în pas rapid spre locul respectiv. Curiozitarea îmi dădea tîrcoale: doream să văd ce s-a întîmplat fără să fiu observat de cei care se vor apropia cu siguranţă în curînd, santinelele mecanice. Dacă puteam să dispar înainte de apariţia lor, cu atît mai bine. Am încercat să fiu cît mai atent la ce era în jurul meu fără să pierd ritmul rapid.

Mă găseam într-una din puţinele zone în care cea mai mare parte a clădirilor din vremea Oraşului mai erau încă în picioare, într-o stare oarecum bună, se mai păstra încă izul convieţuirii oamenilor. Hîrtii lipite de ziduri, desene, uşi întredeschise şi geamuri încă atîrnînd de canaturile ferestrelor, un balansoar metalic scîrţîind într-un mic parc printre clădiri, între nişte cioturi uscate de copaci. Otrăvurile nu intraseră prea tare în zidurile clădirilor ca să le erodeze în ritm accentuat, ca în alte părţi ale oraşului, dar radioactivitatea era prezentă. O simţeam în piele şi în oase, dar era încă neglijabilă faţă de cantitatea de care era nevoie pentru a afecta ADN-ului bio-mecanismului pe care-l ocupam.

Dincolo de conştientizarea faptului că ei, Oamenii, au murit sau au plecat demult pentru a-şi lasă oasele în altă parte, şi că nimic nu rezistă atîta vreme în mijlocul unei clime sălbatice, dincolo de orice şansă sau motivaţie de a recondiţiona ceva de aici, aproape că puteam să desluşesc în praful de pe stradă urmele paşilor celor din trecut, prezenţa lor fantomatică alături de mine. Am considerat reacţia mai degrabă ca produs al imaginaţiei mele hiperactive decît o senzaţie reală şi am ignorat-o. Mă simţeam de parcă dădusem buzna într-un ungher necunoscut, interzis pînă acum, al casei bunicilor... sau într-un muzeu al clădirilor vechi. O sfială ciudată, a unei persoane intrate pentru prima oară într-o zonă aproape sacră, m-a cuprins dintr-o dată. O mai întîlnisem de cîteva ori, în ciuda unei firi practice ce mă caracaterizează, dar pentru zona în care mă aflam senzaţia era aproape stranie. Aproape.

Dacă ar fi fost să mă iau după elementele din jurul meu, cele pe care le-am recunoscut, mă găseam undeva în cartierul Queens, departe de zona ultracentrală a oraşului. Abia trecusem de periferii. Structura americană de oraş vechi era atipică oraşelor cu care eram eu familiarizat, dar după estimările mele începeam treptat să mă apropii de zona rezidenţială; arhitectura clădirilor din jurul meu se schimbase treptat în ultimele ore, iar zgîrîie-norii erau încă departe undeva în faţa mea. Clădirea proaspăt prăbuşită, aşezată pe o stradă largă în apropierea unei intersecţii largi, fusese destul de înaltă, mai înaltă decît majoritatea clădirilor înconjurătoare de 4-5 etaje. Estimam asta din cauza cantităţii mari de praf pe care căderea ei l-a ridicat, nor care a devenit foarte dens în imediata apropiere, umplînd cu particule fine cea mai parte a intersecţiei. Îmi era greu să îmi dau seama de motivul prăbuşirii sale, probabil se întîmplase din cauza intemperiilor dar nu excludeam nici un alt factor.

Strada cea largă pe care o desluşeam prin praf era primul bulevard pe care îl puteam identifica ca atare, mă apropiam de el pe una dintre străzile care dădeau în intersecţie. Gropile ce-l punctau ca o erupţie de variolă şi mizeriile aruncate peste tot în ultimele decenii erau atipice bulevardelor din oraşele mari americane, dar de înţeles situaţiei. Vedeam prea puţin din bulevard pentru a-i determina localizarea sau numele, iar semnele de circulaţie pentru autovehicule dispăruseră demult.

- Prea mult praf pentru o simplă prăbuşire a unei clădiri, mi-am spus eu. Să fi fost oare o demolare?

Însă ideea nu avea sens. Avea să mai dureze un timp pînă ce particulele în suspensie aveau să se aşeze pe sol, în lipsa oricărei adieri de vînt. Deşi mă aflam încă la o distanţă apreciabilă, aerul dobîndi un puternic gust metalic, greţos chiar, din cauza materialelor folosite la construcţiile vechi ale New York-ului. Simţurile bio-terminatorului erau mai sensibile decît mă aşteptasem: nările şi gîtul au început să mă usture, dar era suportabil deşi foarte neplăcut. Mi-am stăpînit un strănut şi un acces de tuse, şi am continuat să înaintez cu grijă după ce mi-am acoperit gura şi nasul cu mîneca largă a hainei; nu era o protecţie perfectă, dar ajuta.

Nu am mai stat pe stradă, şi am luat-o pe lîngă zidurile clădirilor, în penumbră, cu mult înainte de a ajunge la intersecţie. Doream să rămîn nevăzut, deşi era greu de crezut că vreo santinelă mecanică ar fi reuşit să ignore toate urmele prezenţei mele. Orice schimbare atipică de nuanţă în luminozitatea unui perete spre care s-ar fi întîmplat să privească sau o urmă proaspătă de paşi ar fi fost suficiente pentru a da alarma, aşa că trebuia să păşesc cu atenţie pentru a nu lăsa urme în praf sau în terenul moale. Sau de a face cît mai puţină umbră în jurul meu. Soarele era încă sus, pe cer, dar razele lui ajungeau cu o oarecare greutate pînă la sol. Zidurile rămase în picioare completau umbra celor cîteva scame de nori apărute în ultimele ore; nu era prea mult, dar era un început. M-aş fi putut strecura foarte bine în interiorul unora dintre clădiri, dacă ar fi fost nevoie; puteam folosi la fel de bine intrările clasice, pe uşă sau pe vreunul dintre geamurile mai aproape de sol, dar şi spărturile în zid. La un moment dat am şi făcut asta: m-am strecutat printre două clădiri mici care îmi furnizau cît de cît adăpost, apoi am străbătut dintr-o parte în alta parterul unei alte clădiri; pe vremuri adăpostise nişte birouri dar acum rămăseseră în picioare doar stîlpii de susţinere, podelele pline de găuri şi cîţiva pereţi.

Locul în care doream să ajung era pe bulevard, în apropierea intersecţiei. De acolo porneau mai multe străzi, iar cea care mă interesa făcea unghi drept cu strada pe care mă aflasem pînă în urmă cu cîteva momente. N-am putut să nu mă gîndesc că în partea centrală a acestui oraş, străzile lungi şi unghiurile drepte care predominau în intersecţii nu au dovedit prea multă imaginaţie, dar erau destul de eficiente. Nimic neobişnuit nu părea să scoată în evidenţă intersecţia, doar praful în exces, dar asta era de înţeles. Se încadra perfect în atmosfera întregului Oraş, cea a unei structuri imense părăsite de destulă vreme. Cu atît mai mare a fost surpriza mea atunci cînd m-am apropiat mai mult de ea.

Aproape ascuns privirii mele la început, hotelul aşezat chiar la întretăierea celor cîteva căi de acces nu a părut prea afectat de colapsul clădirii din imediata sa vecinătate. Semnul luminos cu numele firmei – pe vremuri fusese una cu renume – era spart în mai multe locuri, dar părea să se fi întîmplat demult: resturile lui erau încă agăţate de zid, pline de praf şi de plante. Unele erau uscate, rupte probabil de vînt, alte verzi. Sistemul de scări exterioare, folosit odinioară pentru evacuarea în caz de incendii sau alte calamităţi ce îi puteau surprinde locatarii în apartamente, era plin de verdeaţă. Un adevărat zid verde şi viu. Unele plante se căţăraseră pe cîteva etaje căutînd soarele printre umbrele clădirilor din jur. Foarte probabil plantele se întindeau şi spre interior, dar îmi era greu să fiu sigur de asta fără să mă apropii mai mult, sau fără să intru în clădire. Am rămas pe loc, uimit, studiind cu privirea întregul hotel, sau cel puţin acea parte a lui care era expusă privirii mele. Aproape că uitasem de motivul pentru care mă aflam acolo.

Cazul Cernobîlului, cu explozia unuia dintre reactorele unei centrale nucleare din secolul trecut, era deja un caz vechi, documentat, în care viaţa sălbatică a înflorit într-o zonă radioactivă, atît plantele cît şi populaţia de animale. În acea zonă contaminată, în care oamenii au încetat a mai avea vreo influenţă majoră de teama cancerului şi a morţii în chinuri, animalele au ocupat în scurt timp şi cu oarecare succes tot spaţiul disponibil. Unele mamifere au murit cu tiroida distrusă, ca şi o parte a celor cîteva mii de oameni surprinşi de accident, dar acele animale care au supravieţuit s-au adaptat. Însă diferenţa majoră dintre New York şi Cernobîl au fost valorile diferite de radioactivitate, o mare parte a Coastei de Est luminînd în timpul nopţii din cauza radiaţiilor, şi chimicalele folosite în ultimul conflict major.

- Cernobîlul nu a trecut printr-un război chimic în completarea radioactivităţii ridicate. Probabil că, într-o oarecare măsură, zona asta nu este chiar atît de otrăvită ca restul, am gîndit. Dar care dintre elemente lipseşte?

Eu ma aflam chiar la marginea zonei cu vegetaţie, simţeam că răspunsul se găsea în jurul meu dar îmi eram imposibil să-l găsesc. Singurele sunete din jurul meu erau propria mea respiraţie, şuieratul vîntului şi sunetele slabe pe care le provocau obiectele care atîrnau cînd se loveau de pereţi. Parcă întreaga clădire căuta să atragă atenţia asupra ei mai mult decît o făcea restul clădirilor din jur prin zgomotele specifice. Unele rezonau sub povara timpului şi a acţiunii mediului înconjurător de parcă ar fi fost gata să cadă în orice moment, în majoritatea te trăgea curentul.

Căzut în reverie, şi cu privirea la plantele agăţate pe clădire, n-am simţit santinela mecanică decît atunci cînd a fost prea tîrziu: era undeva în imediata mea apropiere. Şuieratul de alarmă m-a făcut să tresar. Fusesem observat. Instinctele au preluat controlul şi m-am întors spre sursa sunetului, cu cuţitul scos parţial din teaca de la şold. L-am împins repede înapoi: santinela stătea nemişcată, fără nici un sunet, atunci cînd ar fi trebuit să acţioneze deja. M-am apropiat cu grijă de ea, cîţiva paşi. Sper surprinderea mea, a rămas în continuare în acelaşi loc, începînd să şuiere sub impulsul unei agitaţii de neînţeles. Alte două santinele au apărut alături de mine, în spate, din direcţii diferite. O a patra şuiera de la primul etaj al hotelului, printre plante. Nici una nu ataca, deşi fiecare dintre ele era capabilă să doboare cu uşurinţă un taur; aşteptau. Aş fi preferat un atac decît situaţia asta neclară.

- Raportez prezenţa unei mulţimi de un număr şi natură necunoscute la o distanţă în linie dreapta de 259 de metri spre Nord Vest, spuse unitatea din faţa mea.

Forma apropiată de cea a unei feline de talie mijlocie, o pisică mai mare, era considerată optimă pentru terenul accidentat în care ne găseam. Diferenţele, vizibile de altfel, erau la fel de normale pentru un obiect artificial creat cu un singur scop: de a se adapta la o diversitate cît mai mare de medii. Labele cu 10 degete articulate şi lungi, capabile de a se prinde de aproape orice şi de a susţine întregul corp, ghearele foarte ascuţite pliate pe partea superioară a degetelor, ochii multifaţetati şi aşezaţi în colţuri opuse ale feţei late astfel încît să cuprindă un unghi de aproape 360 de grade, un schelet foarte mobil care se putea plia în caz de nevoie pentru a se strecura în spaţii înguste, lipsa aproape completă a unui înveliş exterior o făceau ceva greu de uitat. Însă, am ajuns eu să mă gîndesc, cei care de obicei s-au întîlnit aşa ceva nu au avut timp nici măcar să le observe, cu atît mai puţin să le uite cu atenţie.

Ţinînd cont că mă găseam în prezenţa a patru asemenea exemplare, înconjurat, surpriza mea a fost cu atît mai mare cu cît vocea santinelei care îmi vorbise era foarte familiară.

- Gigi!?!?

- Da, eu sînt.

Santinela din faţa mea înaintă şi se opri alături de mine. Un sistem holografic integrat începu să transmită imagini în direcţia mea: schemele de construcţie ale unui sistem de comunicaţii pe care nu îl recunoşteam. Un sistem dedicat unei anume aplicaţii specifice probabil.

- Ce vrei să spui cu asta?

Îl ştiam pe Gigi ca fiind inactiv undeva în interiorul bio-terminatorului, nu aveam acces la el. Copia Inteligenţei Artificiale ce controlase sistemul de călătorii temporale fusese pusă acolo cu un singur scop: de a fi folosită pentru a afla ce s-a întîmplat cu Complexul în cazul distrugerii acestuia, dacă vreunul dintre cele două bio-mecanisme avea să supravieţuiască. O conexiune neuronală între Gigi şi mine era exclusă din start, cel puţin aşa aflasem în urma recuperării după rănile grave din urmă cu cîteva zile. Eram conştient de prezenţa lui în interiorul meu probabil în aceeaşi măsură în care el era conştient de locul în care era depozitat, de vreme ce Gigi însuşi îşi încărcase copia în bio-mecanisme.

- E schema canalului de comunicaţie prin care am fost încărcat în interiorul tău, sosi răspunsul din partea santinelei, cu vocea lui Gigi. E singura cale de acces dintre mine şi exterior, aceeaşi prin care urmează să fiu descărcat spre un alt sistem de IA.

Sistemele de IA erau prin definiţie partea fizică a Inteligenţelor Artificiale. Primele versiuni erau cunoscute de către toţi: servere cu o putere de procesare imensă create cu mai mult de o jumătate de secol în urmă. Prea puţini oameni cunoşteau noile sisteme de IA, acele super-procesoare şi echipamentele auxiliare realizate după ce Inteligenţele Artificiale au început a fi folosite pentru a crea următoarele generaţii de IA fără ajutor uman.

- Credeam că eşti inactiv.

- Cea mai mare parte a proceselor mele sînt inactive, sosi răspunsul. Singurul proces care îmi este disponibil este cel de căutare unui sistem de IA suficient de complex pentru a permite transferul. Singura cale de a activa o parte a proceselor este de folosi dispozitive electronice, cele organice fiind incompatibile cu mine. Acum mă folosesc de aceste santinele mecanice pentru a comunica cu tine, dar ele sînt prea simple pentru a-mi permite o descărcare sigură.

- Adică tu eşti în interiorul meu, dar poţi comunica cu mine doar printr-un dispozitiv electronic exterior?

- Corect. Trebuie să fie un sistem suficient de complex pentru a-mi suporta reţeaua neuronală. Mai devreme, cînd ai distrus acea santinelă mi-a fost imposibil să fac ceva deşi eram conştient de prezenţa ei. Oricare dintre aceste santinele, dacă este singură, îmi este insuficientă. Cu cît este mai mare numărul lor, cu atît mă pot manifesta mai bine.

Era o informaţie complet nouă, ceva pe care nu ştiam cum să o procesez. Inteligenţa Artificială din interiorul meu putea fi un aliat de nădejde sau un inamic mortal, datoria ei fiind de a se întoarce în interiorul sistemului informatic planetar.

- Bun. În cazul acesta am nevoie de două lucruri de la tine.

- Spune. Sînt aici ca să te servesc.

- Acesta este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le lămurim: ce vrei să faci mai departe.

- Datoria mea este de a prezenta forului superior toate datele pe care le am despre distrugerea Complexului, dar nu o pot face fără să te iau în calcul şi pe tine.

- De ce?

- Eşti vehiculul meu.

A fost o exprimare pur logică care a reuşit să îmi zmulgă un zîmbet.

- În plus, a continuat Gigi, ceea ce s-a întîmplat în Complex mă face să pun obiectul meu principal pe un nivel secundar. Pe moment îţi stau la dispoziţie cu aproape toate informaţiile pe care le am.

Era bine de ştiut.

- Aproape toate informaţiile? am întrebat eu.

- Da, aproape toate.

Experienţa mea cu el îmi spunea că nu era cazul să insist, nu avea să îmi spună mai multe.

- Bine. Pe moment sînt mulţumit cu asta. Spune-mi tot ce ştii despre obiectivul camuflat în New York.

- Sugestia mea e să te duci să vezi cu ochii tăi, îţi voi completa informaţiile pe parcurs. Cele patru santinele te vor însoţi.

I-am dat dreptate. Să văd cu ochii mei era probabil cea mai bună soluţie.

- Şi spui că în direcţia aia se află un grup de persoane? am întrebat eu arătînd spre nord vest.

- Da.

Cu o ezitare scurtă, am început să ocolesc clădirea hotelului. Plantele care îi acopereau faţada îmi atrăgeau constant privirea, ca un magnet. Nu aveau flori, dar mirosul de vegetaţie era destul de puternic chiar şi prin praful din jurul meu. Poate un pic prea puternic pentru gustul meu. Lipsa vîntului se făcea resimţită şi acum, iar particulele de rămăşiţe de la clădirea prăbuşită mai devreme pluteau încă în atmosferă în cantitate apreciabilă.

- Oraşul ăsta are nevoie de o ploaie, am murmurat eu încă sub influenţa ultimelor surprize.

Printre plante o umbră se strecura aproape nevăzută, era santinela rămasă încă la înălţime. Abia putea fi observată printre frunzele mari, grămezile de gunoaie şi umbrele zidurilor, dar era acolo. În cele din urmă o luă un pic înainte, trecînd în clădirea următoare, apoi ne aşteptă. Uşurinţa cu care ea, la fel ca şi celelalte, găsea mereu o cale de acces era remarcabilă, dar tocmai pentru asta au fost create. Singurul lucru care le lipsea pentru a fi războinici de temut într-un conflict erau armele, şi probabil că această variantă fusese luată în calcul pentru alte situaţii. Singurele creaturi capabile să le facă faţă erau bio-terminatorii, şi asta cu condiţia ca proporţia dintre ei să nu fie prea mare. Îmi era greu să estimez cîte santinele erau necesare pentru a copleşi un bio-terminator, dar nici nu vroiam să aflu.

Zgomote interesante, neclare, se făcură auzite în scurt timp, scoţîndu-mă din gîndurile în care căzusem. O foială a unui grup sau a unei mulţimi. Probabil oameni, dar nu numai. Erau încă prea departe pentru a fi sigur. Asta m-a făcut să încetinesc cu atenţia sporită asupra a tot ce se întîmpla în jurul meu, iar însoţitorii mei au încetinit împreună cu mine. Spectrul de zgomote şi de mirosuri se mărise fantastic după ce am trecut de hotel: cam rară la marginea teritoriului viu, vegetaţia parcă explodase cuprinzînd o parte a intersecţiei şi zona de clădiri vechi aflată dincolo de ea. La început îmi fusese ascunsă privirii, dar acum mă simţeam de parcă trecusem peste graniţa dintre două lumi distincte. Îmi era greu să estimez suprafaţa pe care se întindea totul, dar ocupa cu siguranţă cîteva cvartale ale vechiului oraş.

M-am pus să aştept, îmi era clar că nu se va apropia nimeni prea mult atîta vreme cît rămîne prea multe particule în suspensie în atmosferă. Vreme de aproape două ore liniştea cuprinse o anumită zonă din apropierea clădirii prăbuşite, pe măsură ce totul fugise de praf, zgomot şi obiectele ce cădeau. Nici măcar păsările nu se mai făcuseră simţite. Acum liniştea dispăruse însă, definitiv, în jurul şi în interiorul meu: eram cu adevărat emoţionat. Preotului îi lipseau multe informaţii, dar în mare avusese dreptate: exista viaţă în vechiul New York. O simţeam pulsînd peste tot în jurul meu, în mine. Chiar şi santinelele mecanice se încadrau în peisaj, prin strălucirea metalică şi discreţia care le devenise o a doua natură.

- Totul a început în primii ani după căderea Coastei de Est, se auzi vocea lui Gigi de la una dintre santinele. Cîţiva oameni practici şi cu resurse financiare s-au apucat să cureţe în măsura posibilităţilor cîteva locuinţe din Queens. Nu li se cunosc în întregime motivele, criza financiară i-a scos destul de repede din circuit şi nu au rămas prea multe înregistrări în urma lor. Cele cîteva plante care au supravieţuit în acea zonă vreme de ani buni au atras atenţia autorităţilor. Casele fiind destul de apropiate unele de altele, în acelaşi cvartal de locuinţe, autorităţile au continuat lucrările de eliminare a otrăvurilor obţinînd primul nucleu curat al acestei zone. Au urmat în scurt timp încă două nuclee, în cvartalele alăturate. Aceleaşi metode au fost folosite pentru a curăţa mai tîrziu plaja pe care aţi ajuns după evacuarea Complexului.

O stare vag familiară mă cuprinse, devenind conştient de toate obiectele şi mişcările lor din imediata mea apropiere. Dar acum nu mai era nici un Avatar alături de mine care să iniţieze o stare de supraconştienţă. Zgomote de mişcare se auziră undeva în depărtare. Cineva sau ceva se apropia de noi pe una din străzile ce dădea în intersecţie prin iarba înaltă. În tăcere, le-am ieşit în întîmpinare. Incapabile să scape de sub controlul lui Gigi, santinele îmi dădeau tîrcoale, parcă patrulînd în jurul meu.

- S-au pus bazele unui laborator de cercetare condus de una din primele versiuni de IA. Se dorea obţinerea unor plante care să trăiască în mediul radioactiv şi care să fie capabile să se adapteze mediului otrăvit din jur. În ultima fază se dorea obţinerea de specii de plante capabile să transforme întreg spaţiul în unul cît de cît locuibil.

- Şi apoi a avut loc un accident, am murmurat eu.

Era ceea ce-mi spusese preotul.

- Da, corect, aprobă un Gigi cam circumspect.

- Spune-mi mai multe despre accident.

Era o discuţie stranie pentru mine, discuţia cu Gigi, dar parcă mă obişnuisem după primele momente.

- Unul dintre elicopterele folosite pentru decontaminare a scăpat containerul pe care îl purta în mijlocul zonei verzi cultivate de către cercetători. A produs mutaţii spontane în plante, iar polenul eliberat de acestea a intrat în interacţiune cu animalele de casă aduse de oameni. Nici măcar aceştia nu au scăpat neafectaţi. Totul s-a întîmplat în numai două ore, un timp prea scurt în acea perioadă pentru un răspuns eficient.

Chiar şi acum cîteva ore se dovedeau uneori timp insuficient pentru un asemenea răspuns, am remarcat eu în gînd. Asta a putea fi uneori un avantaj şi mi-a permis să dispar pe plajă fără nici un incident. Cel putin fără incidente pentru mine, pentru că pentru supravieţuitorii din Complex se punea altfel problema.

Probabil accidentul despre care îmi spunea Gigi se produsese în cel mai prost moment al cultivării unor plante, cînd polenul era gata să fie împrăştiat în atmosferă. Mă gîndeam că au ales plante care să prefere o astfel de polenizare în lipsa unor albine sau altor gîngănii care să le polenizeze. Un detaliu mi-a atras atenţia:

- Cultivau plante în aer liber? m-am mirat eu.

- Da, a fost una dintre condiţiile experimentului.

- Cum de a reuşit polenul să treacă de sistemele de protecţie a oamenilor? Să nu îmi spui că trăiau şi ei în aer liber, că asta nu o cred.

- Nu, nu trăiau în aer liber. Atunci cînd vremea permitea făceau incursiuni sumare fără echipament de protecţie, şi asta doar în zonele netoxice. Antigamma era deja o formulă la dispoziţia tuturor.

Antigamma, substanţa pe baza căreia fuseseră create pilulele de protecţie împotriva radioactivităţii ce-i aparţinuseră preotului, formula se dovedise suficient de eficientă pentru a mai fi schimbată. Cutia era încă în buzunarul meu, mi-am adus aminte de ea. Antigamma reprezenta doar o parte a substanţelor active din pilule, cea mai importantă parte. În ultimele decenii protecţia clasică fusese extinsă şi împotriva multor substanţe considerate periculoase, inclusiv majoritatea otrăvurilor din solul Coastei de Est, dar denumirea produsului se păstrase. Tradiţia era greu de schimbat.

O adiere molcomă de vînt, o boare înmiresmată, mă înconjură aducînd cu ea sunetele clădirilor din jur. Erau la fel de vechi ca şi cele din restul oraşului, nici o mirare în asta, însă nici una nu părea să sufere de aceleaşi probleme de structură ca şi acelea. Un miros plăcut venea dinspre ele, de flori, deşi nici o petală nu era vizibilă din locul în care mă aflam. Am ridicat privirea, cîteva scame de nori începeau să se adune pe cer. Presiunea aerului începea să se schimbe uşor. Poate că, pînă la urmă, va ploua. Probabil în următoarele cîteva ore, spre seară.

- Locuinţele lor erau protejate de filtre de ultimă generaţie şi generatoare de aer foarte performante, conform tehnologiei acelor vremuri. Şi cu toate aceste, nu au scăpat nici unul. Mecanismul prin care polenul a pătruns în încăperi nu a fost încă descifrat în întregime, dar dimensiunea foarte mică a particulelor a constituit un factor esenţial. Are dimensiuni microscopice.

M-am uitat cu atenţie la santinela mecanică cea mai apropiată: cîmpul electromagnetic foarte puternic, singurul lucru care o făcea să iasă în evidenţă în iarba înaltă, nu era folosit doar ca protecţie împotriva radioactivităţii, cum crezusem la început, ci şi pentru a ţine la distanţă polenul care ar fi ajuns altfel să îi îmbîcsească şi să scurt-circuiteze toate elementele interne ale mecanismului. Cu un tresărit, m-am gîndit la propriul meu corp, singurul care mi-a rămas, şi la faptul că poate fusese deja afectat de polenul potenţial ucigaş.

Probabil că ar fi fost inutil să iau una dintre pastilele preotului: codul genetic, şi implicit chimia internă, al bio-mecanismului putea fi prea diferit de cel uman pentru ca pastila să aibă vreun efect. Mecanismele de protecţie ale corpului meu erau suficient de dezvoltate pentru a face faţă multor pericole, dar nu aveam cum să ştiu dacă efectele polenului era unul dintre ele.

- Eşti sigur că e vorba de polen? am întrebat. Sigur nu erau spori?

- Da, e polen. Totuşi, datele pe care le am sînt incomplete. Toate tentativele de a analiza comportamentul acelei particule au eşuat.

- Cum? De ce îi spui „particulă”?

- A distrus toate aparatele folosite în identificarea comportamentală. Se poate păstra pe o perioadă nedeterminată închisă între mai multe cîmpuri electromagnetice, se poate analiza compoziţia ei chimică, dar cînd e vorba de analizat reacţiile ei cu mediul s-a dat greş. Întotdeauna. E prea complexă pentru a trasa cu siguranţă un set de reguli în ce o priveşte. La comanda oamenilor, ne-am mulţumit să izolăm şi să observăm.

Adică ele, Inteligenţele Artificiale. Oprit la colţul unei clădiri, am rămas pe loc căzut pe gînduri.

- Văd că plantele au supravieţuit accidentului. Ce s-a întîmplat cu oamenii şi animalele de aici? Spuneai că nu au scăpat nici unul.

- Nu au scăpat neschimbaţi. Au suferit mutaţii genetice.

- Cît de severe? Au supravieţuit?

- Au supravieţuit şi chiar au reuşit să se reproducă. Iar în legătură cu gravitatea mutaţiilor genetice... ai să vezi curînd. O parte a urmaşilor lor vin încoace.

Într-adevăr, grupul de fiinţe se apropia. După sunete puteam spune cu siguranţă că era compusă din reprezentaţii mai multor specii, oameni şi cîini cu siguranţă. Lătratul animalelor le anunţa prezenţa de departe.

- Ce spaţiu ocupă oamenii în acest areal?

- Locuinţele lor ocupă un spaţiu redus dar ei folosesc întreg arealul viu pentru a cultiva hrană.

Am considerat îmbucurător faptul că veneau în grup, însoţiţi de cîini, cultivau hrană pentru a supravieţui. Oricare era transformarea prin care au trecut, nu păreau să fi pierdut inteligenţa nativă a speciei. Îmi era greu să estimez nivelul acestei inteligenţe, dar asta avea să se schimbe repede. În doar cîteva minute, dacă rămîneam pe loc.

Sub impulsul unei idei de moment, cînd privirea mi s-a oprit pe zidul de care aproape mă sprijineam, m-am apropiat de el pînă la lungimea unei mîini. L-am atins. Din punct de vedere structural era intact, la suprafaţă nu se vedea nici o urmă a trecerii timpului, iar sunetul său era uniform. Am ciocănit uşor în el, iar sunetul s-a prelungit în zid străbătînd o bună parte din construcţie înainte de a se stinge. Urechea unui om normal n-ar fi perceput acele detalii, dar eu le-am auzit. Clădirea avea multe spaţii libere, zone afectate de trecerea timpului ca toate celelalte clădiri, dar şansele sale de colaps erau minime. Plantele invadaseră totul, atenuînd mult efectele vîntului. Zidul rămăsese compact, în ciuda vechimii, sau fusese menţinit în acea stare de către fiinţele vii. Cu toate simţurile ancorate pe structurile de rezistenţă, am aruncat o privire în jur; nu părea să fie ceva neobişnuit faţă de restul clădirilor, toate se încadrau în aceleaşi limite de siguranţă. Cu oarecare modificări minore se putea locui în ele. Golurile ce nu se încadrau în planurile iniţiale trebuiau umplute. Îmi era greu să îmi dau seama în ce măsură rămăseseră intacte ţevile pentru apa curentă şi pentru evacuarea deşeurilor menajere, dar probabil că cei care se apropiau rezolvaseră într-o oarecare măsură aceste probleme. În plus, plantele din interiorul clădirii trebuiau să aibă o modalitate de a face rost de apă.

Ceva încă îmi scapă, dar nu ştiu ce anume.

Eram emoţionat. Un val de energie mă străbătu asemenea unui curent electric. Lumea din jurul meu se schimbase dramatic în ultimele zile, şi avea să se schimbe din nou atunci cînd aveam să mă întîlnesc cu cei care se apropiau de mine. O simţeam cu toată fiinţa mea, deşi nu puteam explica deloc acea senzaţie. Sub impulsul emoţiei, am simţit nevoia să arunc o privire asupra întregii zone. Clădirile din jur îmi blocau prea mult din orizont. Am aruncat o privire în sus, de-a lungul peretelui cel mai apropiat. Ferestrele sparte ale etajului întîi nu păreau să fie chiar atît de sus, iar plantele ale căror ramuri şi excredescenţe ieşeau în afară puteau fi un reazăm suficient pentru a-mi susţine greutatea. Mi-am luat un pic de avînt apoi, rezemîndu-mă cu picioarele de perete, am sărit pînă la prima plantă. Aceasta aproape a cedat sub greutatea mea, dar am reuşit să mă prind de perete şi de un ghem de frunze. Cu destulă greutate, am reuşit să urc pînă la al doilea etaj apoi m-am strecurat înăuntru. Era să cad de două ori. Ţinta era un balcon care era vag vizibil din poziţia în care mă găsisem la început, speram ca el să îmi ofere vizibilitatea pe care o căutam.

Am ajuns acolo tuşind şi scuturîndu-mă de praf. N-aş fi crezut niciodată că se putea aduna o asemenea cantitate de praf într-o clădire veche şi năpădită de plante. Lipsa apei curente şi a ploii mi se părea mai evidentă ca niciodată. Era un praf fin care se îmbibase în pelerina de camuflaj şi în rucsac, probabil îmi ajunsese pînă la piele şi în curînd aveam nevoie urgentă de un duş pentru a scăpa de mîncărimea inevitabilă. Mi-am trecut mîna peste ţeasta rasă pentru a descoperi că o peliculă fină de praf se lipise de pielea capului pentru a trece pe degete. Odinioară avusesem părul lung, pînă la umeri, acum ar fi fost pur şi simplu îmbîcsit. Încă tuşeam atunci cînd privirea mi-a căzut pe una dintre santinelele mecanice, mă urmaseră în clădire, şi mi-am dat seama: nu era praf, era polen. Polenul blestemat care a pus stăpînire pe întreaga zonă: sol, aparatură, fiinţe vii... zidurile clădirilor. Polenul mutant era probabil singurul responsabil de trăinicia suspectă a zidurilor acelei clădiri şi a tuturor celor din jur pentru simplul motiv că a umplut toate golurile fine şi ţinea loc de mortar şi structură de rezistenţă.

- Atunci de ce s-a prăbuşit clădirea din intersecţie?!

Era la marginea zonei vii.

- La naiba!

Mi-am reţinut cu greutate cîteva înjurături. Ceea ce considerasem a fi praf dens atunci cînd mă apropiasem de intersecţie era de fapt un adevărat nor de polen împrăştiat de forţele implicate în colaps. În lipsa unor gîngănii care să facă polenizarea plantele aveau o singură metodă de a se înmulţi, cea de a-şi răspîndi polenul prin aer pentru a găsi teren fertil pentru noua generaţie. În interiorul clădirilor existau inevitabilii curenţi de aer, dar probabil erau prea slabi pentru a avea împrăştia cu succes polenul pe o arie largă. Am aruncat o privire în jur: structura ordonată a vechiului oraş era punctată de lipsa completă din peisaj a unor clădiri din care nu mai rămăsese decît grămezi de moloz. Nu mai rămăseseră întregi nici măcar două cărămizi una peste cealaltă pentru a da impresia unei urme de zid. Întrezăream chiar şi o schemă în prezenţa grămezilor de moloz acoperite de plante printre clădiri şi despărţite de străzile largi, de vreme ce polenul se răspîndirea în unde aproape aproape concentrice după o prăbuşire, în funcţie de spaţiile libere pe care le avea la dispoziţie.

Privirea mi s-a oprit la cer: cele cîteva scame de nori de mai devreme începeau să se înmulţească. Acum eram aproape sigur că în cîteva ore avea să plouă. Petele albastre ale oceanului erau greu de observat printre clădiri şi plante, dar erau acolo, undeva la orizont. În curînd aveau să dispară acoperite de pîclă şi nori. Am inspirat puternic, iar urmele de sare din aer mi-au oferit o linişte care îmi lipsea. Mirosul de ocean era inconfundabil deşi foarte slab.

- Ce legătură există între prăbuşiri şi ploaie? am murmurat eu.

Era o întrebare retorică, nu mă aşteptam la un răspuns, totuşi acesta a venit din partea santinelei mecanice cea mai apropiate:

- Nu ştim cu exactitate. Există ploi care nu sînt precedate de o demolare a vreunei clăriri, dar toate demolările au fost urmate de ploaie.

- Cît de des plouă aici? am întrebat.

- Mai des decît ai crede: cam o dată sau de două ori pe săptămînă în perioada asta a anului. Curenţii de aer încă aduc suficientă apă din ocean.

- Gigi... cine e în spa...

Cîteva rîsete slabe mi-au frînt şirul gîndurilor. Am coborît privirea spre grupul care se apropia. Discuţiile de jos aparţineau unor persoane lipsite de griji sau probleme majore. Îmi era greu să înţeleg ce spuneau, dar conversaţia vioaie dădea un ton clar deplasării lor: fusese o zi bună. Vreme de o fracţiune de secundă îmi fusese teamă că aş putea găsi o urmă de inteligenţă în omniprezenţa polenului şi a incapacităţii de identificare a tuturor proprietăţilor sale, dar atitudinea grupului mi-a alungat definitiv acea incertitudine. Mi-a devenit clar că ei se foloseau de clădirile pe care le demolau pentru a mări suprafaţa de verdeaţă, probabil sub presiunea unui factor demografic în creştere: aveau nevoie de hrană. Modalitatea de hrănire a cîinilor îmi scăpa. Îmi era greu să cred că aceştia au trecut pe un meniu în întregime vegetal, deşi manipulările genetice necesare pentru asta erau disponibile. Nouă cel puţin, celor din afară.

Nici unul dintre ei nu părea să îşi dea seama că cineva îi urmărea de pe balcon, şi păreau să fie obişnuiţi cu prezenţa santinelelor în apropierea lor: doar cîinii au mîrîit la una dintre ele vizibil deranjaţi. Mă gîndeam că acelaşi cîmp magnetic care ţinea departe polenul îi afecta în vreun fel şi pe cîini. Mai sensibili decît oamenii, aceştia păreau să reacţioneze cu destulă agresivitate faţă de santinelele mecanice, dar se ţineau departe de ele temîndu-se parcă să intre în contact direct.

- Ei folosesc o variantă a englezei de la începutul secolului, veni explicaţia din partea lui Gigi. Majoritatea expresiilor încă există în vorbirea curentă, dar dacă ai nevoie de o traducere îţi stau la dispoziţie.

Reacţia acestuia părea să se fi îmbunătăţit în ultimele momente, iar strălucirea albăstruie a celor două santinele care se apropiaseră împreună cu grupului furniza o explicaţie bună pentru asta.

Grupul era destul de numeros, aproape 20 de persoane de ambele sexe. Doar doi dintre ei erau tineri, şi se ţineau în urma tuturor. Am reuşit să îi urmăresc suficient de mult pe măsură ce se deplasau pe lîngă clădire pentru a trage cîteva concluzii: scheletul se modificase substanţial, modificîndu-şi consistenţa şi probabil forma, iar pielea s-a întărit, cu un aspect aspru şi necizelat, de parcă ar fi fost întoarsă invers lăsînd să se vadă vasele de sînge ce ar fi trebuit să fie dedesubt. Aspectul exterior general rămăsese acelaşi: un trunchi cu două mîini şi două picioare, un cap cu ochi, nas, gură, urechi, ceva reconoscibil drept uman. Părul îi diferenţia cel mai mult între ei: o mare parte erau aproape lipsiţi de păr, alţii aveau un păr atît de des încît părea să fie asemenea unei lîni scurte care îi acoperea pe cea mai mare parte a corpului. Înălţimea rămăsese în standardele umane, deşi a variat foarte mult în cadrul diverselor populaţii de pe glob. Eram prea departe pentru a-i mirosi, iar praful şi plantele din jurul meu nu mă ajutau cu nimic în această privinţă: mirosul destul de puternic şi foarte divers al plantelor din întreaga zonă, chiar şi în lipsa florilor pentru multe dintre ele, putea fi îmbătător pentru cineva neobişnuit. Unul dintre avantajele bio-terminatorului era că simţurile sale foarte active puteau egala cu uşurinţă orice analizator molecular şi era suficient să miros sau să gust ceva pentru a putea descifra compoziţia sa. E adevărat că experienţa făcea diferenţa dintre o analiză bună şi una proastă, dar asta era de la sine înţeles. Nimic din toate acestea nu mă ajuta în vreun fel în a-mi oferi o soluţie asupra unei probleme ce părea a se dovedi prioritară.

- ...şi uite aşa Isaac a încasat-o şi a trebuit să plătească cu trei zile de muncă pentru ideea tîmpită a lui Jerry.

Expresiile cîtorva exprimară haz, dar era ceva ce mai degrabă ar fi preferat să nu audă. Probabil o poveste amuzantă spusă de prea multe ori, dar a cărui efect încă nu dispăruse complet.

- Băi, vouă nu vi se pare că e cam insipidă gluma aia?

- Cum să nu fie? Alex a fost întotdeauna mult prea sărat pentru a face vreo glumă bună.

- Acru, îl corectă cineva.

- Sărat. Nu i-a plăcut niciodată oţetul. Crezi că aţi mai fi mîncat vreodată acrituri dacă Alex s-ar fi dat la oţet aşa cum se dă la sare?!

Cîţiva pufniră în rîs, iar tonul bărbatului înalt şi slab m-a făcut chiar şi pe mine să zîmbesc. Cel vizat făcu o faţă supărată, străbătută de un rictus.

- Mulţumesc Oceanului că sarea e la discreţie! strigă slăbănogul făcînd o piruetă şi înclinîndu-se undeva în direcţia acestuia. Altfel am fi pus-o demult.

Cei mai mulţi izbucniră în rîs. Pesemne acesta era mucalitul grupului. Aveau să iasă în curînd în afara razei mele vizuale, aşa că am părăsit balconul căutînd un alt loc de pe acelaşi etaj pentru a-i urmări mai bine. Santinelele mecanice m-au însoţit.

- Gigi, de unde au ei oţet pentru acrituri?

- O mare parte a necesităţilor le obţin din producţie proprie, dar anumite substanţe le sînt furnizate periodic prin intermediul santinelelor. E preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a-i menţine izolaţi fără a le primejdui existenţa. Oţetul e pe lista acestor substanţe. La fel şi produsele şi derivatele din carne.

- Cine mai ştie despre asta?

- Doar ei şi IA-urile. Oamenii din afară au fost ţinuţi departe de detaliile afacerii. E mult mai sănătos pentru ei.

Cu toate astea, zvonurile au început să circule. Poate că nu se cunosc toate detaliile, dar cineva tot ştie anumite lucruri şi face valuri. Oamenii care au iniţiat asta sînt probabil morţi demult, dar urmele nu au fost şterse în întregime.

- Broscoiule, ia mai taci! se auzi vocea unuia dintre bărbaţii de jos atunci cînd alungă unul dintre cîini.

Acesta începea să se manifeste din ce în ce mai zgomotos ajungînd să deranjeze. Văzînd că nu are nici un rezultat, omul luă o piatră de pe jos şi o aruncă în direcţia cîinelui dar fără nici o intenţie să îl lovească, ci doar să îl sperie. Reuşi, dar cîinele alergă un pic mai departe şi continuă să latre în direcţia mea. Probabil că văzuse grupul de santinele din imediata mea apropiere, sau chiar pe mine lipit de perete lîngă golul unei ferestre sparte cu mult timp înainte.

- Ce naiba are cîinele ăsta?

Conversaţia s-a întrerupt, iar atenţia tuturor s-a îndreptat spre javra care continua să latre. Restul cîinilor au devenit la rîndul lor neliniştiţi şi au început să se agite în jurul oamenilor, căutînd ceva anume. Le-am făcut semn santinelelor să rămînă mai departe de mine decît pînă atunci şi am coborît un etaj cu ajutorul unor plante crescute pe nişte scări interioare. Nu a durat mai mult de cîteva secunde să cobor şi să ajung la cea mai apropiată fereastră, am găsit santinelele aranjate de-a lungul întregului perete exterior, în golurile lui, într-o formaţiune defensivă între mine şi grupul de oameni. Aceştia îşi pierduseră ritmul rapid cu care se deplasaseră pînă atunci şi s-au răsfirat pe o suprafaţă considerabilă, în apropiere. Atenţia tuturor era îndreptată exclusiv spre cîini şi santinelele pe care le vedeau printre plante, era atenţia unor persoane pentru care o asemenea adunare era o excepţie pe care nimeni nu o mai trăise pînă atunci.

- Ce naiba?!?! se miră cineva.

- Ce mai vor astea acum?

Cîinii erau mult mai neliniştiţi decît stăpînii lor, unii aproape agresivi. Reacţiile lor îmi erau foarte clare, aproape transparente. Mi-am îndreptat atenţia asupra cîinelui care a început să latre primul, acesta avansase pînă aproape de zid, în dreptul meu şi lătra continuu. De neoprit. Lătra la mine, aproape ignorînd mecanismele din jurul nostru. Însă avea grijă să nu se apropie prea mult de ele, iar cînd una dintre santinele sări de la etaj pînă în apropierea lui luă repede distanţă şi continuă să latre.

- Gigi, lasă cîinele în pace, am şoptit eu.

Supusă, santinela se îndepărtă de el cu o rapiditate care îi luă pe toţi prin surprindere: pe cîini şi pe oameni deopotrivă. Rămase însă pe sol, în apropierea clădirii. O parte a cîinilor, aproape o duzină, făcură un cerc larg în jurul ei lătrînd şi mîrîind. Zgomotele lor au umplut repede toată zona. Cîţiva dintre ei s-au liniştit la îndemnul repetat al oamenilor, dar nu foarte mult. Retraşi pînă la cei mai apropiaţi oameni, priveau suspicioşi în direcţia clădirii gata să reînceapă atacul. Se ţineau departe de santinele, dar păreau dispuşi să se lupte cu ele sau cu oricine altcineva dacă era necesar.

L-am fixat cu privirea pe cel ce mă luase în vizor: la suprafaţă nu părea să existe deosebiri prea mari între el şi cîinii pe care îi cunoşteam. Aceeaşi constituţie robustă, patru picioare solide, botul lung şi coada stufoasă, colţii proeminenţi, urechile mari. Capul, gîtul şi o parte din piept însă îi erau lipsite de orice fir de blană, pielea părînd a fi acoperită sau înlocuită de aceeaşi substanţă cheratinoasă cu aspectul pielii uscate şi foarte strate pe care o observam la unii oameni, probabil fusese motivul pentru care i se spunea Broscoiul. Reacţia pe care mi-o provoca era una stranie, undeva între curiozitate, surprindere şi respingere.

- E ceva acolo, în clădire, se auzi o voce. Ceva sau cineva.

Nu mă observase, era doar o concluzie logică. Era vocea unei femei tinere, înalte. Reacţiile defensive ale celorlalţi, chiar şi dacă era vorba doar de gesturi discrete, mi-a arătat că nu erau obişnuiţi să aibă vizitatori. Izolaţi de restul lumii, avînd contacte sporadice doar cu santinelele mecanice, reacţia lor era una normală. A fost momentul în care m-am gîndit că era foarte probabil ca preotul să nu ar fi supravieţuit acestei întîlniri: dacă ar fi scăpat de cîini, cu siguranţă că oamenii nu l-ar fi cruţat atît de uşor. Eu însă aveam un avantaj net în faţa lor, ceva ce nu aveau cum să compenseze.

- Doar eu, nimeni altcineva, am răspuns ieşind la vedere.

Cîinii care se liniştiseră au reînceput să mîrîie sau să latre de parcă nu le-ar fi plăcut accentul meu straniu pentru ei. Am aşteptat un pic ca toţi să mă observe şi să reacţioneze, apoi m-am apropiat de marginea clădirii şi am sărit. Cei cîţiva metri pînă jos nu erau o problemă. Santinelele mecanice aflate la înălţime m-au urmat imediat, făcînd un cerc în jurul meu, iar cîinii s-au îndepărtat din nou la o distanţă sigură. Singurul care a rămas în apropierea mea a fost Broscoiul, blocat între mine, santinele şi perete. Agresiv, s-a grăbit să atace. Am reuşit să-l prind bine de ceafa groasă şi să-l ridic în aer; a continuat să se agite fără succes, lătrînd, mîrîind, căutînd să zgîrîie şi să muşte vreme de cîteva zeci de secunde bune înainte de a se linişti. În cele din urmă, epuizat, a rămas nemişcat, aşa că l-am pus jos. A ridicat botul spre mine, dar l-am lovit suficient de puternic cu palma peste el pentru a-l face să se ghemuie schelălăind la baza zidului dar fără a-l răni.

Toţi ceilalţi cîini s-au potolit ca prin farmec, cîţiva au continuat să mîrîie dar fără agresivitatea de pînă atunci. A fost rîndul oamenilor să se strîngă în jurul meu, surprinşi:

- Sfinte Universule!

- Cine eşti?!?!

- Cum ai ajuns aici?

- De ce?

Întrebările lor au mai continuat un pic, o adevărată ploaie de emoţii, iar tonul lor şi surpriza au reuşit să mă amuze într-o oarecare măsură. Ceea ce descifram însă în spatele surprizei şi curiozităţii iniţiale a avut darul să mă îngrijoreze un pic şi să mă facă să devin mai precaut decît mă pregătisem să fiu: exista o ameninţare ascunsă în atitudinea lor. Nefamiliari cu oamenii străini, cei din jurul meu puteau cu uşurinţă deveni agresivi spre propria lor pieire. Şi nu-mi doream asta.

Aproape înghesuiţi în jurul meu, percepeam tot mai multe detalii ale modului lor de funcţionare, oameni şi animale deopotrivă... detalii de anatomie şi personalitate care mi-ar fi greu să mi le imaginez pînă atunci. Modificările prin care trecuseră fiinţele umane pentru a permite existenţa grupului din jurul meu ar fi făcut un genetician şi un psiholog să sară în sus cu aceeaşi satisfacţie în ciuda domeniilor de activitate foarte diferite. Nu eram nici genetician şi nici psiholog, dar o urmă de triumf tot mă cuprinse: oamenii din jurul meu existau ca şi comunitate în mijlocul unei zone radioactive şi otrăvite ce se întindea pe mii de kilometri pătraţi şi lucrau în grup pentru a-şi mări spaţiul vital. Ei reprezentau esenţa supravieţuitorului. A fost momentul în care mi-am dat seama de un lucru: în ei existau urmele trecerii unui Avatar, ale unui gardian ca şi cel din Complex. Poate chiar acelaşi. Amintirea a cîtorva dintre lucrurile pe care mi le-a spus m-a făcut să îi reconsider întreaga sa acţiune pe care i-o percepeam pînă atunci...

„- Trebuia să aflu mai multe, nu am avut de ales. Noi, gardienii, sîntem obligaţi să acţionăm în funcţie de ceea ce se întîmplă în jurul nostru pentru a proteja tot ce înseamnă viaţă. Sîntrem oarecum limitaţi pentru că ne bazăm în întregime pe informaţiile pe care le primim tocmai de la elementele vii pe care trebuie să le protejăm...

- Cum recunoşti un alt Gardian?

- N-am idee, încă nu am întîlnit vreunul în afară de mine.

- Atunci cum ştii că există şi alţii?

- După efecte. Am întîlnit lucruri şi mărturii ale unor evenimente care nu ar fi putut să existe decît în urma influenţei directe a unui Gardian.”

Un Avatar/Gardian trecuse pe acolo cu mult timp în urmă şi asigurase supravieţuirea a tot ce era viu în enclava New York. Îmi era imposibil să estimez amploarea pe care o luase acea acţiune iniţială, sau modul în care a acţionat atunci, dar ideea m-a lăsat practic mut de uimire. Cu siguranţă se aflase aici în perioada accidentului, dar nu aveam cum să ştiu momentul exact în care îşi făcuse apariţia. Putea fi la fel de bine cauza acelui eveniment care a dus la transformarea tuturor, premeditat sau nu, sau pur şi simplu a apărut ulterior într-o încercare reuşită de a evita o catastrofă. Problema e că acţiunea sa avea să ducă, cîndva în viitor, la o altă catastrofă atunci cînd polenul modificat avea să ajungă la marginea zonei otrăvite şi avea să treacă în spaţiul ocupat de noi, restul. Doar dacă... Doar dacă nu se va trezi cineva să acţioneze înainte de a fi prea tîrziu.

- Sînt doar în trecere pe aici, am răspuns ezitînd tulburat fiind de gîndul care îmi trecuse prin minte.

Oarecum mă consideram ca fiind factorul care avea să aducă schimbarea, deşi îmi era imposibil să precizez cum sau cînd avea să se materializeze aşa ceva. Era doar o senzaţie iraţională bazată pe modalitatea ciudată prin care ajunsesem aici, prin care am căzut în acea capcană. Probabil că eram condamnat să rămîn alături de ei pentru tot restul existenţei noastre dacă se dovedea imposibil să curăţ bio-mecanismul de polen. Era dificil de precizat care ar fi fost efectele asupra mediului dacă aş fi părăsit zona cu particulele ciudate încă circulînd în sîngele meu.

Oamenii deveneau nerăbdători. Devenisem ţinta atenţiei lor şi asta le ocupa tot timpul, aproape mă simţeam incofortabil din cauza aia; singurul lucru care mă ajuta oarecum în acele momente era faptul că erau la fel de mult ţinta atenţiei mele.

- Pe la noi nu prea trec oameni în vizită, spuse cineva. Eşti primul pe care-l văd.

- ...doar maşinăriile astea. Sînt singurele care rezistă.

- Maşinăriile şi cu mine, am precizat eu. Eu nu sînt ca alţii. Sînt mai special.

- Special? În ce sens special?

- Veţi vedea. La momentul potrivit. Vă promit că vă voi spune totul. Acum însă trebuie să ştiţi un singur lucru: sînt aici ca să vă ajut.

- Să ne ajuţi cu ce anume?

- Crezi că ne poţi ajuta cu ceva? Avem tot ce ne trebuie.

- Maşinăriile sînt ale tale?

- Faci parte dintre cei care au trimis proviziile? Dacă da nu putem decît să îţi mulţumim.

O mulţime de întrebări mă năpădiră, din nou, dînd impresia că nu aveau să se mai termine curînd. Am scos un fluierat puternic iar oamenii s-au potolit brusc. O parte a cîinilor au tresărit, zburlindu-se, la sunetul necunoscut, chiar şi vreo doi oameni avură o reacţie surprinzător de asemănătoare luînd în considerare specia din care făceau parte.

Cu siguranţă nu mă voi obişnui prea curînd cu diferenţele dintre noi.

- Vă fac o propunere. Aţi venit aici ca să vedeţi ce-a mai rămas în urma prăbuşirii unei clădiri. Vă însoţesc. Vreau să îmi spuneţi mai multe despre metodele de a mări spaţiul verde în folosul vostru, eu vă voi spune mai multe despre mine.

Privirile multora s-au întors spre cuplu straniu format de un bărbat solid, scund şi complet lipsit de păr, cu o suprafaţă considerabilă de piele aspră expusă de hainele sumare, şi o femeie cu un cap mai înaltă decît el, suplă. Cu excepţia unui păr des ca o lînă şi lung pînă la brîu care îi împodobea scalpul şi o piele la fel de aspră ca şi a celorlalţi, femeia era cea mai apropiată persoană din grup care se apropia de standardele umane aşa cum le acceptam eu, deşi nu era deloc o frumuseţe. Călătoreau împreună, cu grupul de persoane şi de cîini răsfirat în jurul lor asemenea unei gărzi personale, erau singurii care au rămas împreună, pe loc, după apariţia mea, fără să pară impresionaţi în vreun fel atunci cînd restul s-au adunat curioşi în jurul meu şi al santinelelor.

Ea îşi puse mîna pe umărul stîng al bărbatului şi, după ce şi-au apropiat feţele pentru o secundă lungă, a aprobat cu o mişcare de cap. Pe moment mi-a fost greu să îmi dau seama care dintre ei era conducătorul, iar privirea pierdută a bărbatului nu m-a ajutat prea mult: era orb. Am luat-o din loc, cu toţii. Eu făceam cale întoarsă, dar nu era o problemă.

Tinerii care la început se ţineau în urma grupului au început să se ţină mai mult după mine, le simţeam curiozitatea la fel de clar de parcă mi-ar fi arătat-o cu degetul. Nici restul nu erau imuni în faţa curiozităţii, dar măcar se puteam abţine mai bine. O anumită rezervă faţă de mine era prezentă, absolut normală. Nici o urmă de ameninţare, însă, dar nu puteam exclude asta. Eu eram la fel de curios ca şi ei, şi aveau să îmi satisfacă din plin pofta de nou pentru că dorinţa de comunicare pe care am observat-o la apropierea lor nu a dispărut. A fost atenuată parţial de întîlnirea neaşteptată, dar a fost nevoie doar de puţin efort din partea mea pentru a mă întegra cu succes.

Cîinele ce primise apelativul de Broscoi era mult mai aproape de mine decît ar fi îndrăznit să se apropie cei doi tineri şi mirosea totul: iarba prin care treceam, urmele paşilor mei, ba chiar picioarele mele la un moment dat. Nu-l mai consideram un pericol ci o sursă de amuzament: devenise aproape indiscret. Mîrîi scurt la o santinelă atunci cînd aceasta se apropie cu un pas prea mult de el şi o luă grăbit în direcţia opusă, dar fără să se îndepărteze prea tare. Oricare era problema cîinilor cu santinelele nu părea să aibă o rezolvare prea facilă. Părea o problemă mai degrabă teritorială decît de respingere fizică, atîta vreme cît se mişcau cu toţii în aceeaşi zonă, dar ştiam că nu era deloc de ignorat.

Cu ajutorul santinelelor şi din spusele celor din jur am aflat cu surpriză că localnicii aveau două recolte pe an şi că puteau consuma o gamă variată de plante dintre cele care ne înconjurau: flori şi fructe, frunze întregi sau chiar rădăcini. Unele dintre plante erau otrăvitoare dacă erau ingerate, dar făceau adevărate miracole dacă erau zdrobite şi puse peste rănile deschise. Altele erau doar otrăvitoare, oricare era forma în care se intra în contact cu ele, iar cineva mi-a precizat că ei le considerau doar o formă de concentrare a otrăvurilor mai vechi impregnate în sol şi că le aruncau în acelaşi loc, undeva la marginea zonei lor de acţiune. Astfel mi-a fost confirmat încă o dată că ne aflam într-un adevărat paradis potenţial ucigător pentru organismele vii neadaptate la chimicalele şi radioactivitatea la care viaţa de aici fusese obligată, cel puţin parţial, să se adapteze.

Cele cîteva naşteri care au avut loc de curînd îi obligaseră să mai dărîme o clădire pentru a face loc unor răsaduri. Rezultatele aveau să fie vizibile doar sezonul următor, dar proviziile pe care le aveau erau mai mult decît suficiente pînă atunci.

- Gardianule, binecuvîntează această nouă recoltă! Îţi ofer ţie ofrandă Praf de Sînge, în onoarea prezenţei tale continue, încă de la începutul existenţei noastre.

Am tresărit la auzul acestor vorbe, dar orbul nu mi se adresa. Aşa cum nu se adresa nici unuia dintre cei din jur. Din atitudinea lui am înţeles că era o formulă rituală dintr-un obicei care îmi scăpa. Urme ale polenului ridicat în atmosferă în momentul demolării clădirii încă mai erau vizibile în aer, iar un strat gros de culoare galben-pal acoperea acum cam jumătate de intersecţie şi se întindea în cîteva locuri pînă la clădirile de cealaltă parte a străzii. Unele plante erau acoperite sau parţial îngropate în stratul nou de „praf”, am atins una dintre ele iar polenul de pe frunze s-a transformat într-un mic norişor. Orice adiere de vînt, oricît de slabă, stîrnea cîte un asemenea norişor, împrăştiindu-l cu cîţiva centimetri mai departe de epicentru, amestecîndu-l cu alte substanţe.

Aşezaţi aproape la întîmplare, doi cîte doi, într-un semicerc larg la marginea zonei acoperite de polen, cu orbul în faţa lor la cîţiva paşi şi cîini jucîndu-se sau tăvălindu-se peste tot locul, oamenii ascultau cu atenţie şi respect. Privirile lor satisfăcute erau foarte sugestive asupra succesului operaţiunii. Unii se aşezaseră comod în praful gros sau pe iarbă, alţii preferaseră să rămînă în picioare. Am rămas în picioare, urmărindu-i cu atenţie pe toţi.

Praf de Sînge. Polenul.

- Gigi, ştiai de chestia asta?

- De ritualul ofrandei? Da. Se practică de fiecare dată. Persoana căreia îi este oferit era George H. Dubinin, un francez cu origini ruseşti care făcea parte din echipa supravieţuitoare a accidentului.

- Ştii şi de ce i se spune Gardianul?

- Datele pe care le am sînt incomplete, dar se pare că cunoştinţele sale despre genetică şi bio-chimie fac parte din motivele pentru care supravieţuitorii au reuşit să aibă urmaşi. Din diverse motive aceşti urmaşi nu s-au mai ostenit să păstreze înregistrări suficient de fidele despre acea perioadă ca să le pot folosi.

- Fă o corelaţie între datele alea şi ce s-a întîmplat în Complex. Ai să găseşti nişte asemănări uimitoare.

Santinelele se blocară în poziţiile nefireşti în care au fost surprinse de ideea mea, a durat cîteva secunde bune pînă să îşi continue patrularea obişnuită în jurul meu şi al grupului. Tăcerea cu care m-au tratat în continuare dovedea că aveam dreptate cu asemănările dintre cele două momente, şi a fost un prilej bun de a urmări cu mai multă atenţie ce se întîmpla în jurul meu. Discuţiile, fie şi ele sumare, cu oamenii şi ajutorul lui Gigi m-a ajutat să înţeleg mult mai bine particularităţile limbajului lor, iar acum puteam să urmăresc ritualul fără probleme.

Era un ritual simplu, practic. Orbul se lăsase în genunchi cu ceea ce părea să fie un blid cu fundul adînc, a umplut-o cu polen şi a lăsat să picure în ea puţin sînge din tăietura pe care şi-a provocat-o singur. Conţinutul recipientului păru să se agite cîteva secunde, o reacţie exotermă care transformă totul într-o pastă omogenă, apoi se linişti – totul devenise purpuriu. Femeia care-l condusese pînă acolo se apropie de el şi îngenunche alături. Sîngele ei picură peste substanţa viu colorată, a fost absorbit cu rapiditate, dar conţinutul blidului rămase calm.

- Nu există prea multe căsătorii în grupul nostru, dar le onorăm aşa cum trebuie.

- Căsătorii?

M-am întors cu surprindere spre cei doi tineri, aceştia se opriseră alături de mine iar şoapta unuia dintre ei răsunase deosebit de puternic în liniştea care se lăsase peste oameni. Modalitatea în care erau răspîndite perechile începea să capete un sens pentru mine.

- Spune-mi, se căsătoresc toate perechile de aici sau doar cei doi? am întrebat arătînd spre orb şi femeia de lîngă el.

- Ali şi Eneea sînt cei care oficiază căsătoria, dar de căsătorit se căsătoresc toţi. În afară de noi, zîmbi tînărul arătînd spre el, prietenul lui şi apoi spre mine. Noi sîntem doar martorii curioşi. Fiecare clădire transformată în spaţiu pentru o nouă recoltă este o binecuvîntare pentru noi toţi, şi ce poate fi mai bun prilej de a te căsători?

- Aha, mi-am exprimat eu părerea foarte monosilabic.

Mai aveam multe lucruri de lămurit despre acel subiect, dar nu era momentul. Orbul începuse să vorbească:

- O, mamă natură, binecuvîntează aceste cupluri şi dă-le fertilitate. Sîntem doar nişte elemente infime ale întregului şi trăim în comuniune completă. Locul nostru este aici şi acum, ne-am acceptat situaţia. De vom trăi sau de vom muri, poziţia noastră nu se schimbă: existăm pentru a servi, pentru a trimite mesajul mai departe.

Mesajul?!

- Ne vom împrăştia genele în lumea întreagă, noi şi urmaşii noştri, aşa cum au făcut strămoşii noştri încă de la începutul Timpului. Dar lumea a devenit atît de mică! Cu siguranţă nu vom fi niciodată singuri în această lume: ne vom avea pe noi înşine şi viaţa aşa cum o cunoaştem. Respectăm asta.

Viaţa, lumea vie, aşa cum au cunoscut-o mereu.

- Ce face acum? am întrebat.

Ajutat de femeie, orbul se ridicase în picioare şi se îndrepta şchiopătînd spre clădirea cea mai apropiată: hotelul plin de plante pe care mă oprisem să-l studiez plin de surpriză cîteva ore mai devreme. Bărbatul se deplasa singur, ezitînd şi împiedicîndu-se uneori. Femeia rămăsese pe loc, urmărindu-l cu o privire deosebit de atentă. Grija pentru el era mai mult decît evidentă. Bărbatul se rezemă de zidul hotelului şi atinse una dintre frunzele ce ieşeau în afară.

- O clădire bună, spuse el cu voce tare. Vom avea nevoie de ea, cîndva în viitor.

Încetişor, începu să ocolească imobilul îmbîcsit cu polen. Căuta altceva, dar cea mai mare parte a criteriilor de căutare îmi scăpau. Eneea apucă blidul adînc de toartă şi o luă cu grijă pe urmele lui, atentă să nu răstoarne cumva conţinutul pe jos. Cineva luă raniţa pe care ea o lăsase pe jos pentru a-i oferi lui Ali recipientul şi o urmă. Rînd pe rînd am pornit cu toţii pe urmele lor.

- Acum Ali alege şi pregăteşte următoarea clădire ce va fi transformată, îmi răspunse în cele din urmă cel de lîngă mine. Plantele se vor dezvolta o vreme creind un teren fertil, iar distrugerea formei actuale se va face doar atunci cînd vom avea noi nevoie. Ca acum.

Un fior mă străbătu la ideea că distrugeau vestigii istorice, lucruri pentru care înaintaşi de-ai lor trudiseră pentru a le construi. Dar asta era viaţa: ceva trebuia distrus pentru ca oamenii de acum să poată trăi mai departe. Din nefericire asta se întîmplase de prea multe ori în istorie, aproape devenind o axiomă.

- Cum? Cum va fi distrusă?

- Prin sinucidere rituală. Clădirea care a fost distrusă azi este mormîntul tatălui său. Ali îşi caută şi îşi pregăteşte azi mormîntul.

- Dar ce vîrstă are?

- E printre noi de 5 recolte deja.

Doi ani şi jumătate?!?!

Că nu era om obişnuit îmi era foarte clar, dar vîrsta m-a luat prin surprindere: i-aş fi dat cel puţin 40-50 de ani. Totul indica o vîrstă mai mare decît timpul trecut de la naşterea sa.

- Tu ce vîrstă ai?

- Am participat la 28 de recolte, spuse el mîndru.

Adică cel puţin 14 ani activi, am calculat eu în gînd. Dar el măcar arată ca un adolescent.

„El” avea un nume, Andrew, aşa cum aveam să aflu curînd. Iar George nu era prietenul lui, era fratele mai mic.

- Tu ce vîrstă ai? mă întrebă acesta.

- 29 de ani.

- Ani? Astea cîte recolte înseamnă acolo de unde vii?

- Multe. Foarte multe. Aproape 60.

Suprafaţa pe care se răspîndise polenul în urma forţelor generate de prăbuşire nu era foarte mare, dar nici Ali nu era în deplinătatea funcţiilor vizuale pentru a se deplasa cu rapiditate pe un teren accidentat. Ezitînd şi împiedicîndu-se, ajunse în cele din urmă la o clădire de la margine, mai puţin afectată de valul de praf, polen, rămăşiţe organice adunate în timp ce au umplut o parte a clădirilor din jur acoperind totul. Privirile mi-au căzut pe o caroserie veche de maşină din parcarea hotelului, cea mai apropiată dintre cele cîteva urme de tehnologie rămase răspîndite peste tot; scheletul metalic, strîmb şi rupt abia mai putea fi desluşit dincolo de stratul gros de rugină şi polen. Îmi era greu să cred că va deveni hrană pentru plante.

Cu o oarecare greutate Ali se strecură în interiorul clădirii, doar capacităţile îmbunătăţite ale bio-mecanismului îmi permiteau să-i observ acţiunile în semiîntunericul de acolo. A preluat blidul pe care Eneea i-l oferi şi apoi înaintă spre interiorul clădirii, prin încăperile şi culoarele de trecere pustii. Statura lui mică îl ajuta mult la deplasarea prin spaţiul îngust spre un loc pe care doar el îl ştia. Probabil. Începeam să mă întreb ce avea de gînd.

Cu santinelele în jurul meu am înaintat spre clădire pentru a putea urmări ce se întîmpla înăuntru, în ciuda reacţiilor vag ameninţătoare ale celor din jurul meu. Eneea mi-a aruncat o privire pe care probabil nu o voi uita niciodată: rămasă afară, nu departe de mine, femeia era îngrijorată. Cu siguranţă mai trecuse prin ritualul ofrandei, într-o formă sau alta, însă era pentru prima oară cînd încetase a mai fi doar un spectator pentru a se implica în prima linie, împreună cu cel iubit.

Au fost momente în care am crezut că acesta s-a rătăcit prin labirintul de birouri, culoare de trecere, scări şi bucătării improvizate a ceea ce fusese odinioară o clădire veche transformată în birouri. A trebuit să-mi repet faptul că se baza pe alte simţuri în afară de văz şi că nu gîndea la fel ca şi mine. Dar pînă la urmă s-a dovedit că a găsit ceea ce căuta: cel mai întunecat şi mai umed loc de la nivelul parterului. Am urmărit transmisia de la santinela care l-a însoţit înăuntru şi pe Ali cum îngenunchează, a reuşit cu oarecare greutate să fixeze recipientul pe care îl cărase. A rămas o vreme aplecat deasupra lui.

- Fie ca viaţa să renască din corpul meu mort, a şoptit el şi s-a ridicat.

Sînt sigur că am fost unicul care l-a auzit, cu ajutorul santinelelor, iar surpriza m-a copleşit din nou. Expresia pe care o crezusem unică, doar Albert şi cu mine o foloseam în momente speciale, era spusă dintr-o altă perspectivă decît a noastră. Nu era ceva de spus pentru toată lumea, mulţi nu ar fi înţeles, dar era evoluţia normală a atitudinii noastre pentru viaţă în general şi pentru viaţa fiecăruia în special.

Am aşteptat retras ca orbul să iasă. Nu-i puteam spune pe nume, cel puţin pe moment. Aveam nevoie de o nouă perspectivă asupra întregii situaţii: cei din jurul meu nu erau doar simpli urmaşi ai supravieţuitorilor unui accident petrecut cu decenii în urmă. Un Gardian îi modificase pentru a le asigura continuitatea în timp, probabil în aceeaşi manieră drastică în care alt Gardian m-a modificat şi pe mine, iar Inteligenţele Artificiale le-au ascuns existenţa încă de atunci. I-au ajutat cu suplimente de hrană şi echipamente necesare. Nu găseam nici o legătură directă între cele două acţiuni, deşi ar fi trebuit să existe, la fel cum nu găseam nici o legătură între Gardieni şi IA-uri. Ştiam însă că atît Gardienii cît şi IA-urile au acţionat conform propriilor lor scopuri şi directive pentru a obţine un grup de fiinţe active aşa cum percepeam în jurul lor.

- Ce e atît de important aici, în oamenii aştia? Supravieţuirea vieţii în orice condiţii de mediu? Oare să fie atît de simplu? De ce?

Dar cele mai importante întrebări erau cu totul altele decît aflarea unui răspuns la misterul vieţii într-o zonă ce ar fi trebuit să aparţină inexistenţei şi morţii:

- Care e rolul meu în toate astea? Oare voi putea vreodată să plec din zona otrăvită a fostului New York?