- Şi tu îi cauţi, nu? Nu mă căutai pe mine, ci pe ei!

Dar omul nu ştia nimic, încerca să ghicească. Puteam doar să bănuiesc despre cine vorbea, încă nu reuşeam să îmi dau seama prea multe lucruri despre el: ultimele zile îi întunecaseră judecata şi nici eu nu mă descurcam foarte bine la citirea altora. Îmi lipsea încă experienţa, oamenii pe care îi „citisem” în complex au fost mult mai lucizi decît el, şi poate chiar mai mult decît mine. Scăpase de febră şi întîrziase moartea în urma radioactivităţii, şi asta numai din cauza medicamentelor pe care le avea la el, dar cu siguranţă nu avusese mecanisme de apărare în faţa traumei psihice pe care accidentul şi aşteptărea fără speranţă după ajutor i-o provocaseră.

Lucid sau nu, îmi furnizase informaţii despre prezenţa lui acolo: căuta pe cineva. Un grup de persoane care ar fi trebuit să fie în interiorul perimetrului radioactiv. Asta schimba datele problemei: cine ar căuta să se afle aici? Şi de ce? Dacă la început crezusem că rătăcea ca şi mine, căutîndu-se pe sine, acum mi-am schimbat părerea: am devenit curios. Nu putea fi un grup de persoane pierdute în peisaj pentru că altfel întreaga zonă, fie ea otrăvită sau nu, ar mişuna de patrulele de căutare. Umane (bio-mecanice) şi mecanice deopotrivă. Oricum, cea mai mare parte a oamenilor din afară evita zona, şi pe bună dreptate.

- După cum observi, fiule, am nevoie de ajutorul tău. Nu mă mai pot deplasa.

Apelativul de „fiule”, probabil că îi intrase deja în obişnuinţă şi nu mai era conştient de el, mă cam călca pe nervi, dar n-am comentat cu nimic.

- N-am să te car, i-am răspuns placid. Şi da, caut ceva.

Tot la fel de relaxat, de parcă aş fi fost singur pe lume, mi-am scos plosca din rucsac si am pus-o lîngă mine, pe vîrful unei grămezi de moloz. A trebuit să sap un pic ca să o pun într-o poziţie stabilă, dar a meritat: cu un zgomot sec aparatul şi-a depliat aripile ca de liliac şi le-a întins în toate părţile, asemenea petalelor unei flori. Proiectat să absoarbă orice picătură de apă din aerul umed care trecea prin aripi, era deosebit de eficient chiar şi într-o atmosferă destul de uscată ca aceasta şi reuşea să obţină aproape 3 litri de apă curată pe noapte în momentele mai bune. Depinzînd de climă, pe timpul noapţii avea cea mai mare eficienţă din cauza condesului.

Privirea plină de invidie şi poftă a preotului m-a urmărit pe toată durata acţiunii: plosca lui era mai puţin eficientă şi nu era pusă într-o poziţie prea favorabilă; era obligat să sufere de sete. Prea puţini erau în stare să suporte setea în deşert şi să rămînă neschimbaţi, chiar şi printre călătorii temporali pe care îi cunoscusem. Iar călătorii aveau experienţă de ani buni cu privaţiunile bio-mecanismelor în viaţa de zi cu zi în mijlocul naturii sălbatice.

Am decis că se merita să jertfesc o parte a apei obţinute şi am pornit generatorul de lumină de pe ploscă. Soarele avea să apună curînd, iar lumina palidă a radioactivităţii nu mă mulţumea deloc: vroiam ca omul să mă vadă cît mai bine. Pe toată lungimea aripilor de liliac, scheletul începu să lumineze. Nu era ceva foarte puternic, ţinînd cont de cantitatea mică de apă, dar era suficient pentru a face o diferenţă netă pe o rază de cîţiva metri între lumina ei şi lumina mediului ambiant.

- Pe scurt: vreau să aflu cine eşti şi ce cauţi aici, i-am spus eu după ce am revenit lîngă rucsac.

Am considerat că cea mai uşoară metodă de abordare era cea directă, chiar dacă puteam deveni un pic cam brutal: doar aşa puteam să îl conving să rămînă cît de cît lucid şi, mai ales, atent la mine. A reacţionat mai întîi cu surprindere, după care, ezitînd, a început să vorbească. La început mi-a fost destul de greu să îi înţeleg vorbele, dar după un timp m-am obişnuit.

- Sînt în zona Coastei de Est de aproape două săptămîni iar aici zac de cîteva zile de cînd mi-am rupt piciorul. Am alunecat. Să tot fi trecut vreo 4 nopţi de atunci, cred. Dumnezeu a vrut să mă pedepsească pentru neatenţia mea. Cînd te-am văzut venind, fiule, am crezut că eşti un înger venit să mă ia în ceruri, dar Domnu a decis să îmi prelungească agonia. Probabil că mai are pentru mine rezervat încă ceva anume, dar nu ştiu nimic despre asta. Păcătosul de mine!

S-a întins cu un icnet înăbuşit după propria ploscă, a deschis-o cu mişcări încete şi a sorbit lacom. Parcă uitase că nu mai are multă apă, şi că pînă acum încercase din răsputeri să facă rezerve.

- Nimic nu este mai presus de motivul prezenţei mele aici, nici măcar viaţa mea, continuă el. Cu siguranţă Bunul Dumnezeu mi-a mai pregătit ceva înainte de a mă chema la El.

- De ce?

- Am auzit despre oameni şi animale trăind aici în aer liber, fără nici o protecţie în ciuda chimicalelor şi a radiaţiilor. Nu există dovezi concrete care să fie făcute publice, dar zvonurile există de ani buni. Am motive bune să cred ca ele sînt întemeiate.

M-am uitat la el uimit: nu auzisem nici despre zvonurile respective, şi cu atît mai puţin nici despre fiinţele care ar fi trebuit să existe acolo. Toate rapoartele pe care le primisem periodic spuneau categoric că zona era absolut pustie cu excepţia cazurilor în care vreo fiinţă se rătăcea pentru a pieri în scurt timp.

- Da, uimirea şi neîncrederea au fost primele mele reacţii. Nimic nu poate supravieţui aici o perioadă prea lungă fără suportul tehnologiei, iar bărbatul începu să răscolească pămîntul cu obiectul cilindric pe care-l ţinea strîns bine în mînă de parcă tocmai şi-ar fi amintit de el, asta o ştie toată lumea.

După mirosul de iod mi-am dat seama că era chiar cutia în care îşi ţinea capsulele de protecţie împotriva radioactivităţii. Iar emoţiile de pe faţa mea deveniseră probabil prea evidente, de vreme ce preotul şi-a dat seama de ele. Mi-am făcut de lucru cu bagajul personal.

- La fel am crezut şi eu, că totul era un zvon nefondat, pînă în momentul în care unul dintre enoriaşii mei mi s-a spovedit... Experimentele au fost iniţiate imediat după conflict, acum 80 de ani, şi au fost oprite. Motivul oficial a fost lipsa de fonduri, dar am înţeles că un accident... un accident a fost factorul hotărîtor pentru decizia de a opri experimentele.

Moartea enoriaşului îl tulbura şi acum, era rîndul lui să fie trădat de propriile emoţii. Asistase la sinuciderea acestuia, iar asta şi-a pus amprenta asupra întregii lui fiinţe: îi fusese un prieten apropiat.

- Pînă acum prezenţa vieţuitoarelor a fost ascunsă de restul lumii, şi cei care se ocupă de asta sînt chiar buni în meseria lor. Experimentele au fost oprite, dar fiinţele de aici sînt urmărite în evoluţia lor chiar şi acum. Am aflat şi cum să le găsesc, dar nu voi mai ajunge niciodată în zona lor.

Suna foarte paranoic, cel puţin din punctul meu de vedere, dar numai despre Inteligenţele Artificiale se spunea că „erau cele mai bune în ceea ce făceau”. Dacă cineva chiar dorea să ascundă ceva, orice, chiar şi fiinţe vii într-o zonă radioactivă, nu putea să o facă fără ajutorul unei Inteligenţe Artificiale. Iar dacă asta era cumva adevărat, presupunînd prin absurd, nu m-ar fi mirat deloc ca santinelele să fie de origine mecanică sau bio-mecanică. Însă pînă acum nu detectasem nimic în acel sens. Povestea preotului nu era mai mult decît paranoia unei minţi bolnave.

- De ce ai venit aici singur?

- Pentru că asta mi-e misiunea. Nu are rost să jerfesc pe altcineva pentru ceea îmi este menit mie.

- Ce anume?

- Vreau să cunosc efectele războiului. Vreau ca în ultimele zile de viaţă să trăiesc ceea ce au trăit şi milioanele de victime de pe întreaga Coastă de Est. Vreau să îi cunosc pe cei care trăiesc aici în ciuda radioactivităţii şi a mediului otrăvit. Dar asta e ceva ce a devenit doar un vis... Un vis de neatins.

Tristeţea accenutată din vocea lui m-a sensibilizat într-o anumită măsură, dar nu a eliminat curiozitatea:

- Ultimele zile de viaţă?

- Eram pe moarte încă dinainte de a porni în această călătorie. O degradare neurologică împotriva căreia nu există leac.

În sinea mea i-am dat dreptate: tehnologia bio-mecanismelor nu era accesibilă decît unei fracţiuni insignifiante ca număr din populaţia umană, iar clonele nu puteau rezolva toate problemele sănătăţii unei persoane. Manipularea genetică a fiinţelor umane în favoarea îmbunătăţirii performanţelor lor era în continuare interzisă prin lege şi de către majoritatea religiilor existente, inclusiv creştinismul. Ceea ce putuse fi eliminat, boli precum diabetul sau cancerul care au făcut sute de milioane de victime, fuseseră deja eliminate iar după aceea fusese trasă o linie strictă dincolo de care manipularea genetică era interzisă cu o vehemenţă de necontestat.

- Nu ştiam că preoţii creştini au obiceiul de a îndeplini misiuni sinucigaşe în plin deşert atomic, am precizat eu cam cinic. De fapt, nu ştiam ca preoţii creştini au obiceiul de a de îndeplini misiuni sinucigaşe de orice fel.

N-am ştiut ce concluzie să trag din zîmbetul lui: era indescriptibil, cel puţin din punctul meu de vedere.

- Nu mai fi cinic, fiule. Ştii foarte bine că lumea creştină s-a schimbat aproape fundamental în ultimele 8 decenii, mi-a răspuns el după o ezitare. Nu poţi judeca o întreagă religie după fanaticii ei, şi nici după fanaticii uneia dintre sectele desprinse din religia mamă.

Asta aşa era: unul dintre conducătorii americani de atunci, ales ca preşedinte cu ajutorul susţinut al familiei din care făcea parte, s-a autodeclarat unic trimis al lui Dumnezeu pe Pămînt. Nu era la prima abatere de acel gen, sub influenţa alcoolului, dar nu a întrecut niciodată măsura pînă atunci. Dacă clanul Tufiş s-ar fi dezis de nebunul ăla istoria ar fi fost alta, dar nu au făcut-o. Motivele le aparţin, dar istoria nu le-a mai înregistrat. Într-o ţară multireligioasă dar predominant creştină, deja scindată de conflictele în care a fost tîrîtă fără voia ei de către clasa politică, anunţul a fost scînteia care a declanşat un val imens de proteste, iar rezultatele se puteau vedea peste tot în jurul nostru. Toată lumea ştia că nu creştinismul era de vină pentru acţiunile unei singure persoane sau a unui grup relativ mic de persoane declarate creştine, dar cu toate acestea religia a încasat partea sa de pedeapsă: o parte dintre adepţi s-au dezis de ea după căderea Coastei de Est, iar imagini ale atrocităţilor au făcut înconjurul lumii, alţii au fost vînaţi şi ucişi doar pentru faptul că erau creştini. Criza economică a alimentat o parte dintre probleme şi a înlocuit altele, iar creştinismul a devenit din una dintre cele mai puternice religii una de mîna a doua. De-abia acum începea să îşi revină treptat, şi numai după ce evanghelizatorii profesionişti au împînzit coloniile din centura de asteroizi şi de pe Marte, unde condiţiile erau încă foarte dificile iar oamenii erau mai preocupaţi de traiul de zi cu zi decît de problemele unui Pămînt încă scufundat în durere.

- Sinuciderea este un păcat, fiule, şi va rămîne întotdeauna aşa, dar nu poţi să nu recunoaşti că există lucruri mai presus decît propria viaţă. Sufletul tău va ajunge în rai doar dacă ai grijă de alţii şi dacă îi iubeşti mai presus de propria viaţă.

Am încremenit: în acel moment ce putea fi mai rău decît un preot creştin? Un evanghelizator, şi îl aveam în faţa mea. Nu numai că era pe cale să îşi piardă şi urma de luciditate care îi mai rămăsese, dar probabil că avea dreptate asupra lucrurilor pe care le consideram ca paranoice. M-am apropiat de el şi mi-am înfipt mîinile în haina lui, aproape că l-am smuls de pe jos deşi nu aveam nici o intenţie să îl mişc din loc. Durerea din picior i-a smuls un geamăt puternic, şi şi-a revenit într-o oarecare măsură. Aproape strivit de peretele părăginit, se holba surprins la faţa mea foarte hotărîtă. Eram cît se poate de furios:

- Repet: ce cauţi aici? Pe cine ai venit să evanghelizezi?

Neplăcerea de a întîlni o asemenea persoană – le cunoşteam metodele şi subterfugiile, mi-am pierdut cîţiva prieteni din cauza lor – se transformase cu rapiditate în furie.

- Eu nu-ţi mai pot fi de nici un ajutor, fiule, hîrîi el apoi zîmbi larg dar se înecă. Dar poate că tu îi poţi ajuta pe cei aflaţi în restrişte.

Însă mai întîi trebuie să te regăseşti pe tine însuţi.

Gîndul lui m-a lovit ca un ciocan în moalele capului, parca a fost un semnal a faptului că mintea celuilalt mi s-a deschis ca o carte: el chiar credea că ceea ce-mi spusese era adevărat. Cineva chiar i se destăinuise despre populaţia pierdută undeva pe Coasta de Est, rămăşiţă a unor experimente genetice de după a doua revoluţie americană, şi îi spusese chiar şi cum să o găsească. Colonia de bacterii pe care o întîlnisem deja era o dovadă că viaţa începea să se extindă în zona radioactivă în afara limitelor cunoscute, dar era un element pe care doar eu îl cunoşteam. Nu ştiam în ce măsură puteam corela asta cu informaţiile preotului, era un element pe care trebuia să îl rezolv. Îmi era greu să cred că, în ciuda supravegerii atente a întregii zone, supraveghere de care eram acum sigur, nu a observat-o nimeni.

Pe de altă parte, revenind la preotul a cărui privire deveni sticloasă din cauza şocului, detalii ca identitatea prietenului său şi modul în care acesta a murit m-au făcut să cred că cineva din Guvernul Planetar dorea să îl folosească pentru a dezvălui nişte rufe murdare care existau de prea mult timp în debara şi care trebuiau eliminate înainte de a împute totul, mutanţii, dar un banal accident le schimbaseră planurile. Apoi am apărut eu.

Alte detalii despre ce aflasem despre zona radioactivă mi-ai revenit în atenţie, remarci pe marginea rapoartelor pe care le primeam în complex. Existau unele discrepanţe subtile pe care nu ni le puteam explica niciodată, în măsura în care Albert şi cu mine le descopeream. O senzaţie de greaţă şi de dezgust, ceva ce o avusesem mereu într-o măsură mai mare sau mai mică atunci cînd aveam de-a face cu afacerile ascunse ale Guvernului Planetar, mă năpădi. Am devenit dintr-o dată foarte irascibil.

- Cum adică să mă regăsesc pe mine? aproape am urlat eu la el.

Am început să-l scutur bine, în speranţa unui răspuns.

- Nu am să fac nici o evanghelizare în numele zeului tău, am continuat.

- Nu e nevoie să o faci, murmură el moment în care m-am oprit din ceea ce făceam şi am început să ascult cu atenţie. Du-te la ei, fii alături de ei, iar vocea divină se va face auzită. Nici măcar tu nu te poţi sustrage de la ea. Domnul fie cu tine, fiule! Ai binecuvîntarea mea.

A dat să apuce crucea pe care îi atîrna la piept, pe sub haină, şi pe care o simţeam prin materialul gros, dar nu am aşteptat să o scoată şi să o întindă spre mine. L-am trîntit de perete iar el a alunecat ca un sac plin cu cartofi la baza lui.

Ce ştia el? Născut într-o zonă a lumii în care identitatea vechilor daci a fost redescoperită şi păstrată cu sînge de cîteva decenii încoace, dar care a făcut parte din întreaga mea fiinţă pe măsură ce am crescut, am trăit alături de precursorii rasei africane cu mult înainte ca Europa să fie colonizată de omul modern, cu mii de ani înainte ca zeul principal al preotului să apară din praful Orientului Apropiat, scos la suprafaţă de un popor de sclavi africani – evreii – şi apoi dezvoltat mai departe de către primii creştini. Am luptat alături de nativii americani în războaiele tribale şi am cutreierat mările alături de vikingi şi fenicieni, am vînat mamuţi pe trei continente. Am făcut parte din primele grupuri de oameni vechi atunci cînd au colonizat Europa. Nu am vizitat decît o singură dată insulele nipone, dar onoarea samurailor a lăsat o amprentă de neşters asupra mea chiar dacă afecţiunea mi-a rămas mereu alături de casta vînătorilor. Amintirile mele însumau zeci de vieţi, iar pregătirea era cea a unui călător temporal. Inteligenţa Artificială pe care o păstram inactivă în interiorul bio-mecanismului era mai valoroasă decît viaţa lui şi întreaga lui religie.

Un zgomot mi-a atras atenţia undeva în apropiere, ceva mult prea slab pentru a fi perceput de o fiinţă umană normală. M-am retras imediat într-un con de umbră, în afara razei de acţiune a sistemului de iluminare a ploştii, prea repede pentru ca preotul să reacţioneze în vreun fel la mişcarea mea. Fusese o alunecare ceea ce auzisem: cineva îşi pusese piciorul pe sol iar acesta, instabil, alunecase sub el. Un zgomot diferit de şuieratul cît de cît constant al vîntului, zgomot cu care mă obişnuisem. Prin preajmă nu se vedea nimic neobişnuit, aşa că am aşteptat cu răbdare, schimbîndu-mi încetişor poziţia pentru a putea urmări o zonă cît mai întinsă fără să fiu observat. Într-un tîrziu preotul a început să scoate nişte mormăituri nedesluşite căutîndu-mă în imediata apropiere, dar nu mai eram demult acolo. O strălucire mată urmă sunetele scoase de bărbat, o rază de lumină reflectată pe ceva metalic. Nu ştiu dacă era lumina radiactivităţii sau lumina lunii – cerul era senin, iar luna se ridicase destul de mult deasupra orizontului – dar nu conta. De dimensiunea unei feline mai mari, şi într-o oarecare măsură asemănătoare cu acel regn îndrăgit de oameni, santinela mecanică se aplecase peste o streaşină a unei clădiri părăsite, unul dintre puţinele lucruri care rămăseseră în picioare peste un zid aproape întreg, şi privea cu atenţie zona luminată de plosca mea. Căuta ceva, a doua persoană care ar fi trebuit să fie acolo. M-am strecurat cu rapiditate pînă în apropierea ei, apoi m-am oprit surprins de ceea ce vedeam. Santinela încă nu mă observase, dar acurateţea simţurilor bio-terminatorului mi-au permis să urmăresc fiecare detaliu al şasiului cenuşiu. Strălucirea mată pe care o observasem nu se datora unei raze de lumină reflectată, aşa cum crezusem la început, pentru că nu exista nimic de la suprafaţa mecanismului care să reflecte lumina. Cîmpului electric emanat de aparat era atît de dens încît aproape că îl puteam tăia cu cuţitul, sau cel puţin asta era senzaţia distinctă pe care mi-o furniza şi aproape mi-a întors stomacul pe dos. Acel cîmp magnetic foarte puternic era probabil singura protecţie a santinelei împotriva radiactivităţii, dar era şi singurul lucru care o dăduse de gol. Altcuiva i-ar fi fost imposibil să o vadă în peisajul obscur din jur, dar eu eram departe de a fi ceva ce putea fi considerat normal.

Şuierăturile şi apoi tusea preotului care părea să îşi revină cît de cît au fost factorul declanşator care m-a pus în mişcare. Santinela mecanică nici nu a ştiut ce a lovit-o, am rămas cu capul ei în mînă în timp ce corpul i se răsucea prin aer căutînd spasmodic sprijin. Am băgat cuţitul înapoi în teacă, mulţumit de acurateţea cu care tăiase circuitele şi tendoanele de plastic inteligent ale aparatului. Zgomotele unei prăbuşiri se auziră cînd corpul atinse solul, santinela ajunse în întregime îngropată în ruine atunci cînd am azvîrlit capul în urma restului. Ca reacţie la ceea ce se întîmpla în jurul lui, ceva ce era încapabil să perceapă şi să înţeleagă, preotul se întoarse spre umbele nedesluşite şi începu să ţipe speriat. A intrat apoi în panică. I-am curmat chinul cu o singură lovitură la gît chiar dacă ştiam că asta va duce la o tristeţe de care nu urma să scap prea curînd: nu mi-a plăcut niciodată să ucid, oricine ar fi persoana în cauză.

- Fie ca din corpul tău mort să renască viaţa, i-am urat eu copleşit de tristeţe.

Mă refeream atît la micro-organismele care trăiesc în mod normal în toate organismele umane, cît şi la sufletul preotului. Nu îi împărtăşeam valorile întru credinţă, dar îmi doream ca sufletului lui să găsească o continuitate după moartea corpului, indiferent dacă era vorba de raiul creştin sau de reîncarnare... indiferent de ceea ce urmează după încetarea funcţionării corpului. Albert aflase deja acest răspuns într-un mod la care nu mă aşteptasem, iar eu nu puteam să mă alătur lui. Mă simţeam vinovat de ce i se întîmplase în aceeaşi măsură ca şi de moartea preotului, deşi implicarea mea era de o manieră care nu putea să schimbe substanţial finalul în ceea ce i-a privit pe cei doi. Eram încă un pion sub influenţa unor forţe pe care nu le cunoşteam decît vag, în mijlocul unei furtuni de emoţii şi de acţiuni uluitoare.

- Fie ca sufletul tău să renască mai bun, am adăugat, conform obiceiului pe care Albert şi cu mine l-am introdus la comemorările subalternilor noştri din complex.

Lacrimile care mi s-au scurt pe obraji m-au luat prin surprindere, dar am continuat să plîng fără nici o reţinere. Nu era durere, ci eliberare. Nu mi-am dat seama pe moment ce fel de eliberare, şi nici nu aveam să o aflu prea curînd. Era prima oară cînd plîngeam aproape fără lacrimi: organismul le resorbea pe măsură ce se scurgeau pe obraji – era doar un alt mecanism de protecţie al bio-terminatorului.

Vreme de aproape o noapte am vegheat corpul de parcă ar fi fost vorba de cineva apropiat, iar la răsăritul soarelui l-am îngropat la baza zidului lîngă care căzuse. Păsările încă mai dădeau tîrcoale zonei, dar îşi pierduseră mult din interes. Am avut un cuvînt important de spus prin alungarea lor de fiecare dată cînd îşi luau inima în dinţi, sau în cioc în cazul lor, să coboare prea mult. A fost uşor să car nişte pietre şi moloz peste corpul preotului şi mai apoi să aşez plosca astfel încît apa care se aduna în plus să se scurgă peste mormînt şi să pătrundă în interior. Sub influenţa unui impuls de moment, am scrijelit în zid cu degetul urarea pe care i-o făcusem în timpul nopţii: „fie ca din corpul tău mort să renască viaţa”. Devenise ceva foarte important pentru mine, tristeţea pe care am resimţit-o în acea noapte îşi spusese deja cuvintul. Amintirea Celuilalt, dispărut împreună cu Complexul, nu mă mai deranja acum atît de tare.

În jurul meu soarele îşi arunca razele cu o intensitate care mi-a adus aminte de ochelarii de soare pe care îi foloseam des vara, dar acum nu aveam aşa ceva. Şi nici nu aveam cum să fac rost. Am scos din buzunar cutia cu pilulele de protecţia împotriva radioactivităţii care îi aparţinuse preotului şi am început să mă joc cu ea în palmă. Un imbold de curiozitate m-a făcut să mă gîndesc la cei pe care acesta îi căuta, părea o idee bună să le dau de urmă. Oricum nu aveam nici o cale precisă de a ieşi din zona otrăvită.