Am tresărit brusc: nici nu mi-am dat seama cînd sau cum aţipisem. Fîşîitul frecării navetei de nisipul platformei continentale şi cele cîteva izbituri de terenul denivelat m-au smuls din visul halucinant: ajunsesem deja foarte aproape de ţărm. M-am sprijinit de una dintre barele din apropierea mea ca să nu cad, m-am ridicat repede în picioare. Fusese o ascensiune lungă spre suprafaţă, necesară pentru egalizarea presiunii. O ascensiune prea rapidă i-ar fi ucis pe toţi ocupanţii navetelor cu o rapiditate mult mai mare decît radioactivitatea. Nimeni nu observase pasagerul în plus, şi nici nu aveau să observe cele cîteva lucruri care au dispărut din magazie şi care erau înghesuite în rucsac. Aveam mîncare pentru cîteva zile, ceea ce era arhisuficient, şi cîteva haine groase pentru nopţile reci.

Legăturile pe care le menţinusem în permanenţă cu Albert şi restul complexului, acum că devenisem una dintre unităţile de procesare ale informaţiilor după ce IA-ul fusese în întregime dezafectat, începeau deja să se estompeze. Distanţa dintre noi doi, şi distanţa dintre mine şi complex îşi spuneau cuvîntul. Moartea bio-terminatorului lui Albert era iminentă, eveniment declanşator al unei explozii nucleare care avea să facă rămăşiţele complexului imposibil de vizitat chiar si pentru bio-mecanismele cele mai avansate. Dacă calculele erau corecte, întreaga porţiune a platformei oceanice pe care se afla complexul avea să se scufunde cîţiva kilometri pe măsură ce roca calcaroasă avea să se topească sub ea, dar personal mă cam îndoiam de aceste calcule. Aveam să profit de explozia nucleară pentru a şterge toate înregistrările navetei în care mă aflam, singurele dovezi ale prezenţei mele care mai rămăseseră încă nerezolvate, iar ăsta era probabil singurul lucru bun la care mă puteam gîndi în acel moment.

Fără să mai aştept, am deschis trapa şi am sărit din navetă direct în apa puţin adîncă a oceanului, apoi am luat-o la goană spre mal. În urma mea naveta îşi scotea şenilele din lăcaşurile lor şi îşi continua deplasarea cu o încetineală remarcabilă – nu erau optimizate pentru aşa ceva. Două dintre vehicule erau deja pe ţărm, iar al patrulea tocmai apărea dintre valuri undeva în dreapta mea cu zgomote care mi se păreau aproape asurzitoare. Pulsul electro-magnetic al exploziei complexului mă făcu să tresar, să mă împiedic gata să cad, iar una dintre navete se opri înainte de a ajunge complet pe uscat. Cea din spatele meu. Sabotorul îşi făcuse datoria zmulgînd o izolaţie ce a favorizat prăjirea întregului sistem electric, am simţit o uşoară părere de rău atunci cînd viaţa s-a scurs din el după ce i-am dat drumul. Ceilalţi începură să se agite pe măsură ce naveta se înclina într-o parte datorită terenului de dedesubt iar apa intra înăuntru, dar pînă la urmă au reuşit să scape. Cînd au ajuns pe uscat eram demult departe, m-am ascuns după un dîmb acoperit de un strat gros de nisip de unde puteam să îi urmăresc pe oamenii de pe ţărm. Simţeam că erau încă responsabilitatea mea, chiar dacă drumurile noastre au început deja să fie diferite.

În mod normal nu ar fi trebuit să simt un puls electro-magnetic de orice fel, dar simţurile bio-terminatorului erau mai ascuţite ca ale oricărui alt bio-mecanism cu care avusesem de-a face, şi reuşisem chiar să mă sperii. Aproape că l-am pierdut pe cel din navetă pe care îl controlam, iar separarea fost cam brutală. Avem senzaţia foarte neplăcută că sperieturile aveau să urmeze într-o serie cam lungă pînă să mă obişnuiesc cu lumea din jurul meu într-o manieră lipsită de limitele senzoriale de pînă atunci. O altă neplăcere a fost eficienţa cu care îmi însuşisem o parte a atribuţiilor Avatarului, a fost un învăţător bun.

În cîteva minute cele trei navete rămase intacte s-au îngrămădit una într-alta, iar oamenii din naveta parţial scufundată au trecut în celelalte, apoi s-au pus pe aşteptat. Comunicaţiile între navete erau greu de perceput, dar existau. Atmosfera din interior era cam sumbră, resemnată, dar am remarcat şi speranţă. Îmi era suficient. Avea să dureze probabil încă cîteva ore pînă să ajungă din nou într-o zonă protejată, dar asta nu mai era problema mea. Pentru ei partea cea mai grea avea să urmeze abia atunci, la interogatorii, şi probabil nu aveau să mai lucreze niciodată la vreun proiect secret guvernamental. Eu însă nu am mai aşteptat. La orizont se ridicau ruinele New York-ului, chiar şi o parte a zgîrîie-norilor, aceia care au mai rămas în picioare, odinioară un oraş semeţ pînă la începutul secolului şi la conflictele de atunci. Au trecut 82 de ani de la a doua revoluţie americană, iar şocul căderii Coastei de Est a străbătul generaţiile mai puternic decît ar putea-o face vreodată teama de moartea groaznică datorată radioactivităţii. Oameni încă sufereau repercursiunile chiar dacă lumea continua să se învîrtă pe aceeaşi orbită în jurul Soarelui, iar civilizaţia îşi revenise.

Soarele! Era la orizont, deasupra oceanului. O nouă zi tocmai începuse, iar eu aveam destul de mers. Nu ştiam numele zonei în care mă găseam, o peninsulă, dar îmi era absolut indiferent. Probabil aveam să ajung în zona centrală a New York-ului abia în a doua jumătate a zilei, spre seară, dar numai dacă mă duceam întins pînă acolo şi dacă nu ocoleam prea mult. Dar nu mă grăbeam, pentru moment nu aveam nici o destinaţie anume, dar ideea de a vizita centrul istoric al oraşului mă atragea în acele momente. Mă bucuram că zona era pustie, puteam să îmi pun ordine în gînduri fără să fiu întrerupt de nimeni şi de nimic. Cerul era senin, fără pic de nori, dar zilele de primăvară puteau fi înşelătoare. Chiar nu ştiam dacă putea să plouă într-o zonă în care radioactivitatea şi otrăvurile au dat clima peste cap, dar cu siguranţă noaptea nu avea să fie prea cald. M-am lăsat să alunec pe panta dîmbului ca să fiu sigur că nu mai sînt în raza vizuală a celor de pe ţărm, m-am acoperit cu pelerina de camuflaj luată din navetă şi am început să merg. Nu am aruncat nici o privire înapoi, consideram complexul ca o etapă încheiată chiar dacă urmările ei aveau să mă bîntuie cu siguranţă ceva vreme.

Întreaga zonă devenise nisipoasă prin deşertificare după ce explozia unei centrale nucleare aruncase în atmosferă o încărcătură de gaze puternic radioactive iar vînturile le-au împrăştiat pe o suprafaţă de cîteva sute de kilometri pătraţi. Dar explozia se întîmplase la finalul Revoluţiei Americane, atunci cînd întreaga lor societate s-a clătinat sub revolta păturii largi a populaţiei şi nu mai rămăsese nimeni specializat ca să întreţină buna funcţionare ale elementelor esenţiale. Săptămîni întregi armata se luptase cu insurgenţii pentru ca apoi să treacă de partea lor, iar spre sfîrşit, într-un act de disperare, cei cîţiva rămaşi fideli clasei politice au declanşat un adevărat război chimic distrugînd oraşe întregi. Sau cel puţin asta era versiunea oficială. Atunci au fost afectate oraşe ca Washington DC, New York şi Philadelphia şi tot teritoriul dintre acestea, distrugerile ajungînd pînă la Pittsburg şi Buffalo, pentru ca apoi otrăvurile să ajungă în ocean prin intermediul apelor curgătoare. Substanţele din ocean aveau să dispară doar după o perioadă îndelungată în ciuda eforturile constante ale autorităţilor planetare, însă nu s-a putut face nimic cu acele otrăvuri care au rămas în sol. Combinaţia dintre chimie şi radioactivitate s-a dovedit prea mult pentru noi, oamenii, şi nu ne-a rămas decît să privim şi să aşteptăm ce urma să se întîmple mai departe, sperînd la o soluţie pe măsură ce tehnologia avea să se dezvolte. Au trecut decenii de atunci, şi eram încă în aceeaşi situaţie.

M-am oprit numai după cîteva ore, între ruinele unor case. Am căutat o umbră, dar nu mai era nici un copac viu prin apropiere, doar cîteva cioturi uscate, iar soarele era în mijlocul cerului. Probabil fusese un cartier al uneia dintre suburbii, sau un oraşel mai mic, răvăşit în perioada conflictului şi niciodată refăcut după aceea. Foarte puţine case din zonă îşi mai păstrau acoperişurile sau podelele în cazul în care aveau mai multe etaje, consideram că era un pericol chiar şi să te afli între pereţii lor. Autovehicule distruse şi apoi corodate de vreme şi de chimicalele aruncate peste tot în timpul conflictului, rămăşiţe de mobilă şi de obiecte electrocasnice pierdute pe drum mai pictau din loc în loc peisajul fără viaţă. Asfaltul era fărîmiţat şi plin de gropi, neîntreţinut de aproape un secol, abia putea fi desluşit în unele locuri. Printre puţinele zgomote care le puteam percepe în afară de şuieratul vîntului între zidurile sparte şi crăpate, am perceput cîteva croncănituri de păsări, singurele care reuşeau să se aventureze la o înălţime suficient de mare pentru a fi în siguranţă. Ciori, păreau a fi ciori. În trecut unii ar fi spus că nu prevesteau nimic bun, dar nu am fost niciodată superstiţios. Probabil radioactivitatea şi substanţele aruncate de oameni le-au atins şi pe ele, într-o măsură mai mică totuşi: ciorile pe care le ştiam eu nu obişnuiau să zboare la o înălţime atît de mare. Privind în sus, după ele, mi-am adus aminte de ceva: „ceea ce nu te omoară te face mai puternic”; expresia lui Friedrich Nietzsche care a fost preluată obsedant de cinematografia hollywoodiană la sfîrşitul secolului trecut. Privind în jurul meu, ştiind destul de multe despre istoria locului, am găsit o completare: „ceea ce nu te omoară te face mai puternic sau te schilodeşte pe viaţă”.

Datorită unui impuls de moment, m-am apropiat de una dintre puţinele case cu etaj care mai făcea umbră pămîntului şi am intrat înăuntru. Uşa dispăruse demult, la fel şi ferestrele. Cîteva fragmente de acoperiş şi podea se mai agăţau firav de pereţi, dar cea mai mare parte se prăbuşise strivind cam totul sub greutatea lor; o grămadă de obiecte neidentificabile şi moloz zăceau în mijlocul sufrageriei. M-am sprijinit de un perete, într-un colţ unde era un pic de umbră, şi apoi m-am lăsat să alunec pînă aproape am ajuns să stau cu fundul pe călcîie aproape răzuind peretele şi aşa foarte scorojit. Gluga îmi căzuse pe spate, iar lipsa părului îmi dădea o senzaţie senzaţia neplăcută: era răcoare iar eu încă nu mă obişnuisem cu ţeasta rasă. Radioactivitatea dădea întregii încăperi o luminozitate palidă acum, pe timpul zilei, pentru a deveni vizibilă după lăsarea întunericului, dar eu o puteam observa foarte uşor printre umbre. Nivelul foarte ridicat al radiaţiilor nu afecta în nici un fel structura bio-terminatorului, şi pentru moment eram singura fiinţă vie care se putea deplasa fără probleme. Dar, spre imensa mea surpriză, nu eram singurul viu de acolo: o pată de întuneric mi-a atras atenţia în imediata mea aproapiere. M-am aplecat şi am atins cu vîrful degetelor pata de la baza zidului pentru ca să îmi retrag mîna uluit: protejată de zidurile înconjurătoare, într-un loc umed, o colonie de bacterii supravieţuise în ciuda mediului pe care toată lumea, fie aparţinînd comunităţii ştiinţifice fie oameni simpli, îl consideram otrăvit. Porţiunea de perete acoperită de bacterii pulsa de viaţă acoperind tot restul energiei din jur, sau cel puţin aşa o simţeam eu. Nu fusese un simplu instinct intrarea mea în casă, şi nici să aleg acel traseu: simţisem probabil singurul lucru viu în afară de mine şi de păsările de pe cer, şi m-am îndreptat direct spre el. Şovăielnic, adevărat, dar totuşi... Mă aflam acolo.

Cînd am ieşit în stradă se însera. Păsările erau deja departe, spre orizont, de-abia le mai auzeam şi eu. Vîntul şuiera în continuare a pustiu, şi m-am decis să înnoptez acolo. Am căutat un loc un pic mai ferit, şi am scos sacul de dormit din rucsac. Aş fi putut explora capacităţile bio-terminatorului de a sta treaz, dar nu mă simţeam în stare: fusese o perioadă foarte plină, aveam nevoie să rămîn în zonă şi aveam nevoie de timp de gîndire. Sau de meditaţie, spuneţi-i cum vreţi. Pe timpul nopţii suburbia era la fel de pustie ca şi în timpul zilei, chiar şi mai pustie fără zgomotele păsărilor, doar vîntul parcă bătea un pic mai tare, în rafale. Lipsa oricărui alt sunet mă apăsa, iar lumina pe care o emitea toată zona m-a făcut să mă foiesc toată noaptea. Am reuşit însă ca pînă dimineaţă să explorez rămăşiţele din imediata mea apropiere, inclusiv maşinile: nu am mai găsit nici un alt organism viu în afară de cele pe care le ştiam deja. Am reuşit să aţipesc pentru perioade scurte, iar visul pe care l-am avut în navetă pe drumul spre suprafaţă m-a bîntuit de fiecare dată.

Noaptea nu s-a dovedit a fi un sfetnic bun, pentru că dimineaţa m-a găsit tot atît de nehotărît despre ce aveam să fac mai departe. M-am întors înapoi la peretele pe care găsisem colonia: era tot acolo. Nu îi puteam analiza structura genetică să văd cum a apărut, şansa de a fi un organism modificat genetic pentru a supravieţui aici mi se părea foarte mare, dar atunci ar fi trebuit să fie peste tot nu izolat într-un singur loc. Simţurile bio-mecanismului erau foarte ascuţite, iar ele nu îmi spuneau mare lucru. Doar că era cît se poate de viu, descompunea cu o rapiditate accentuată emisiile radioactive în ceva ce nu ar fi trebuit să afecteze mamiferele, dar şi că era capabil să metabolizeze ceea ce consumam şi noi, restul. Pînă la urmă am înmuiat o bucată de baton energizant în apă şi am încercat să o pun cît mai aproape de colonie. Nu se lipea de perete oricît am încercat, aşa că pînă la urmă am dat o gaură chiar în mijlocul coloniei şi am lăsat acolo batonul. Urma de pumn nu arăta prea frumos în peretele scorojit de vreme şi bacterii, dar atîta vreme cît îşi atingea scopul nu îmi păsa. Nu mă plîngeam decît de factorul emoţional pe care-l implicasem poate prea mult, violenţa nu m-a caracterizat niciodată în rezolvarea problemelor.

Păsările erau din nou pe cerul senin şi fără pic de nori cînd am ieşit, şi le-am auzit în cea mai mare parte a zilei, pe măsură ce îmi continuam deplasarea spre centrul oraşului New York. Mă gîndeam că trebuie să fi avut un motiv bun ca să revină în aceeaşi zonă în mod constant, dar nu îmi dădeam seama care e. Nici o pasăre despre care auzisem nu stătea într-un areal în care nu avea de mîncare, iar asta m-a făcut curios: dacă mai exista viaţă în această zonă care ar fi trebuit să fie pustie, vroiam să ştiu şi eu mai multe despre ea. Am estimat o posibilă poziţie a ţintei păsărilor, şi am luat-o în direcţia aceea chiar dacă făceam un ocol lung faţă de ceea ce îmi propusesem. Nu mă grăbeam nicăieri. Am păstrat calea pe care mi-o indicau drumurile învechite şi acoperite parţial de praf, asfaltul crăpat şi plin de gropi. Am considerat peisajul dezolant: măcar dacă ar fi fost o zonă plină de vegetaţie. Dar vegetaţia nu mai creştea. Am înnoptat într-o mică denivelare, pe malul a ceea ce odinioară fusese un pîrîu.

Mi-a luat aproape o zi ca să ajung la destinaţie, era o zonă foarte dificilă de parcurs din cauza ruinelor clădirilor majoritar înalte dar fără a fi zgîrîie-nori. Ruinele acopereau tot terenul, inclusiv ceea ce odinioară erau drumuri de acces. Mă aflam prea departe pentru ca peisajul să fie practic nivelat de suflul exploziei centralei atomice, dar numai cîteva clădiri se mai ţineau în picioare. Căile de acces erau în multe locuri complet gîtuite de dărîmături şi carcase zdrobite de autovehicule. Părea să fi fost o zonă afectată în mod special de tulburările din trecut, dar nu eram în măsură să îmi dau seama care anume: îmi era greu să găsesc o localizare exactă pe hartă fără un terminal GSM şi nici memoria despre conflictul de la începutul secolului nu mă ajuta prea mult. Ştiam că unele păsări erau în stare să aştepte ore sau poate zile în şir ca un animal rănit să moară pentru a se hrăni cu cadavrul lui, dar nu mai eram sigur dacă ciorile făceau parte dintre acele animale. Cu atît mai puţin nu ştiam dacă ciorile pe care le vedeam deasupra capului îşi schimbaseră obiceiurile în ultimii ani, odată cu codul genetic. Senzaţia de nelinişte crescuse treptat după ce am luat decizia de a afla motivul prezenţei păsărilor, şi mi-a luat ceva timp pînă să înţeleg de ce. Un adevărat nod în gît mi-a apărut atunci cînd una dintre ciori ţîşni croncănind speriată spre cerul de deasupra: mă aflam aproape de sursa atenţiei lor. Cîteva strigăte neinteligibile se auziră în urma ei, dar mă aflam prea departe pentru a înţelege ceva anume chiar şi cu simţurile mele cele noi.

Sîngele a început să-mi bubuie în urechi din cauza emoţiei, iar în acele momente nu ştiam dacă bio-terminatorul putea fi afectat în vreun fel de emoţii, cînd mi-am dat seama că nu eram singura persoană vie din vechiul New York. Cineva chiar era acolo, printre dărîmături, şi ţinea păsările departe. O făcuse vreme de cîteva zile bune. Îmi venea foarte greu să cred că vreunul dintre supravieţuitorii din complex ar fi ieşit din navetă pentru a intra în zona radioactivă, sau să reuşească să se deplaseze pe o asemenea distanţă. Îmi venea cu atît mai puţin să cred că era vreo persoană rătăcită care să fi supravieţuit atîta timp.

Semnele vieţii organice deveniră foarte evidente în imediata mea apropiere, senzaţiilor mele fiziologice erau amplificate şi datorită emoţiei: pînă la urmă colonia de bacterii din ziua anterioară nu era singura structură organică ci doar una dintre cele mai izolate. Nici măcar nu era singura specie de bacterii, din cîte îmi dădeam seama – mirosurile îmi spuneau multe, în completarea cunoştinţelor de chimie. Nu cunoşteam aria de răspindire a organismelor adaptate la radioactivitate şi otrăvuri, şi nici nu îmi propuneam să alcătuiesc o hartă a acestora, dar simţeam foarte uşor zonele în care erau prezente. Omul părea să fi afectat într-o oarecare măsură totul în jurul lui pe o rază de cîţiva zeci de metri, şi îmi era clar că nu se mişcase aproape deloc în ultimele zile. Nu aveam cum să ştiu cîte.

M-am apropiat cu grijă, nu ştiam la ce să mă aştept. Mirosul de sînge, destul de vechi, m-a făcut să tresar: fusese rănit. Probabil că acesta era şi cauza pentru care bărbatul rămăsese în acelaşi loc: terenul se dovedise prea accidentat pentru el. Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost în legătură cu motivul pentru care se aventurase aici, deşi ar fi trebuit să îi fie cît se poate de clar că nu avea să îi fie uşor. Un gînd care îmi trecuse prin minte în complex, imediat după ce mă trezisem în capsula bio-terminatorului mi-a revenit în atenţie: noi am învăţat bine lecţia istoriei; trăim într-un mediu plin de elemente microscopice care ne pot anihila oricînd dacă nu sîntem atenţi şi am învăţat să le folosim pentru propriile noastre scopuri decît să distrugem totul fără discernămînt. Conflictul care a făcut de nelocuit Coasta de Est americană a avut rolul lui decisiv în asta, iar perioadă de două decenii de haos şi schimbări sociale fundamentale care i-au urmat a făcut de nerecunoscut faţa planetei pentru oricare dintre cei care au trăit acum 100 de ani.

Au existat o mulţime de conflicte militare locale, nici unul nu a degenerat la nivel mondial, dar preţurile fuseseră poate la fel de mari: globalizarea şi importanţa căderii colosului american aproape că au îngenunchiat economia întregii lumi. A fost perioada în care au apărut IA-urile şi cu ajutorul lor s-au pus bazele mecanismelor biologice pentru a îi proteja pe soldaţii trimişi în luptă.

Mirosul de iod a umplut dintr-o dată atmosfera estompîndu-le pe toate celelalte atunci cînd omul a deschis o cutie şi a înghiţit ceva din ea; nu era în raza mea vizuală dar sunetele şi mai apoi mirosul mi-au spus multe. Mi-au spus că era însetat, apa din plosca de alături era puţină dar nu se atingea de ea decît cînd nu mai suporta setea. S-a şi servit o dată, imediat după ce cutia a alunecat pe o piatră de lîngă el cu un zgomot sec. Mirosul puternic de iod se datora substanţei pe care o folosea pentru a contracara temporar efectele radiaţiilor şi otrăvurilor; produs al metabolismului unor bacterii substanţa era prezentă în organism atîta vreme cît bacteriile rezistau atacului extern. Cîteva dintre capsulele din cutie erau sparte, iar conţinutul lor îmbibase deja interiorul mirosind puternic.

Am început să mă deplasez spre el alunecînd de-a lungul unui perete rămas încă întreg, fără să îmi pese prea mult dacă mă observa. Încercam totuşi să fac cît mai puţin zgomot, şi nu din cauza lui. Am început să simt primele detalii în ceea ce-l privea: era caucazian, în vîrstă de 39 de ani, şi venise acolo cu o misiune. Dar acum zăcea lipit de un zid în lumina puternică a soarelui care se apropia de orizont, gata să apună, iar aceasta îl orbeau şi nu putea să vadă detaliile din direcţia din care mă apropiam. Umbrele zidurilor încă în picioare mă înconjurau înaintînd din ce în ce mai mult spre el. Barbatul, îmbrăcat cu o pelerină de camuflaj şi protecţie pentru radiaţiile gamma şi ultraviolete, ca şi a mea, era plin de sîngele închegat care îi cursese din piciorul rupt. Nu am idee cum a putut supravieţui hemoragiei unei fracturi deschise care i-a făcut praf piciorul stîng fără nici o intervenţie din afară, dar cu siguranţă garoul pe care şi l-a aplicat a ajutat mult. Puţini ar fi avut luciditatea să îşi aplice singur garoul, mai ales în condiţii extreme ca cele în care ne aflam. Dar asta fusese în urmă cu vreo 5 zile, din cîte estimam, iar garoul încă strîns de gambă, chiar sub genunchi, îi spulberase orice şansă de a-şi folosi mai departe acel picior. Cangrenă. Asta dacă avea să supravieţuiască, pentru că condiţia sa generală era cît se poate de proastă. Mirosul morţii se instalase deja în el, şi mă îndoiam de şansele lui. Alimentele. pilulele şi apa îi erau pe sfîrşite, iar păsările îl pîndeau de cîteva zile bune. Puteam considera că nu reprezenta nici un pericol, nici el şi nici lumea microscopică cu care contaminase mediul înconjurător.

Am înaintat şi mai mult, făcînd intenţionat zgomot ca să fiu auzit. Mă întrebam ce impresie îi făcea apariţia mea într-o aureolă de lumină, soarele fiind în continuare în spatele meu. Şi-a pus mîna în dreptul ochilor, într-o încercare fără succes de a mă vedea mai bine, apoi a tuşit violent în încercarea de a-şi pune gîtul în funcţiune: probabil a renunţat demult de a striga după ajutor.

- În sfîrşit, ai ajuns fiule! Dumnezeu a răspuns rugilor mele: ai venit să mă salvezi!

Vocea sa hîrîită aproape că mi-a zgîriat urechile: nu-mi venea să cred că după numai două zile de la despărţirea de supravieţuitorii din complex mă dezobişnuisem în asemenea hal de sunetele vocii unei alte persoane. Am devenit conştient că ceva se schimbase în mine în această perioadă, nu numai emoţiile foarte puternice care mă ieşiseră la suprafaţă mai des ca de obicei.

Mda. Nu puteam decît să fiu dezamăgit: după toate ce mi se întîmplaseră, mă trezisem şi cu un preot pe cap. Un preot creştin. Povestea implicării creştinilor în a doua revoluţie americană era cunoscută de toţi, şi probabil că prostul dorise să le spele cumva păcatele călătorind prin teritoriul mort pe care unii dintre ei îl creaseră.

Fără nici un cuvînt m-am apropiat pînă la cîţiva metri de el, într-un spaţiu cît de cît neted şi am trîntit acolo rucsacul. Privirea lui s-a ridicat de la rucsac la haina mea, recunoscuse tehnologia care îi crease propriile haine cu scopul de a-l proteja de radioactivitate şi o mare parte a otrăvurilor deversate în conflict. Nici unul dintre noi nu intrase în zonă din întîmplare sau accident, o ştiam amîndoi. A încercat să îmi zîmbească, dar s-a răzgîndit repede. Tăceam în continuare. M-am aşezat lîngă rucsac, pe o ridicătură, şi printr-o mişcare parcă neintenţionată l-am lăsat să vadă arma de la şold: preot sau nu, îl priveam cu suspiciune atîta vreme cît nu îi ştiam motivele prezenţei acolo.