Nuanţele de albastru combinate cu fragmente de alb, galben şi de negru îmi fulgerau prin faţa ochilor cu o rapiditate atît de mare încît ochii începeau să mă doară. Conştienţa faptului că zburam nu mă ajuta prea mult, senzaţia de greaţă era copleşitoare, iar lipsa punctelor de reper mă tulbura. Simţeam curenţii de aer rarefiat, vîrtejurile învolburîndu-se de jur împrejurul meu ca pe nişte adieri de vînt mai puternice. Fulgerele ce umpleau spaţiul înconjurător mă orbeau. Vuietul din urechi era aproape asurzitor, mai ales pîrîiturile statice şi ţiuiturile din fundal – parcă cineva schimba cu rapiditate frecvenţele unui radio. Îmi lipsea stabilitatea unui teren fix, imobil, mai mult ca niciodată iar neliniştea pe care o simţeam nu mă ajuta cu nimic. Ceva avea să se întîmple, ceva foarte grav iar corpul mă durea din toate încheieturile. Neliniştea se transformă repede într-un început de spaimă atunci cînd flăcările au început să se prelingă în jurul meu. Aerul ardea din cauza frecării. Cădeam, şi cădeam din ce în ce mai repede. Planeta din apropiere mă prinsese cu ghearele ei necruţătoare, o planetă acoperită cu de un singur ocean planetar.

Nu era neliniştea mea, nici frica mea, dar le percepeam ca atare. I-am simtit şi pe restul, pe EI – fiinţele vii pe care nu le puteam identifica şi se aflau pe navă. Se simţeau mult mai rău ca mine; cei care nu muriseră încă erau răniţi sau în agonie, surprinşi de accident în cele mai diverse momente ale activităţii zilnice. Căci un accident ne aruncase de pe orbita staţionară de pe care studiam planeta de dedesubt, şi fusese cea mai neplăcută combinaţie: un meteorit de dimensiuni mici, dar suficient de mare pentru a trece de blindaj, lovise o secţiune importantă a motoarelor în mijlocul unei furtuni solare care bîntuia sistemul de 9 planete. Combinaţia de factori nu a distrus nava pe orbită ci i-a prelungit agonia pînă la suprafaţa planetei, şi dincolo de ea. Iar eu am simţit-o pe toată durata prăbuşirii: fiecare fibră a corpului mă durea cu muşchii întinşi la maxim, gata să se rupă în fîşii. Mă simţeam lovit, ars, tăiat, zdrobit şi în final îngheţat atunci cînd rămăşiţele navei au început să se scufunde la adîncimi tot mai mari sub suprafaţa apei.

De-abia tîrziu am aflat mai multe detalii despre cei de la bord: era o echipă de cercetare de pe o planetă aflată la aproape 60 de ani lumină de sistemul solar uman, au ajuns în sistem căutînd planete virgine, nelocuite, dar capabile să întreţină viaţă organică. Cu o structură vie pe bază de siliciu, se găseau pentru prima oară în faţa unei planete care promitea dezvoltarea vieţii pe bază de carbon şi au rămas pe orbită pentru analize aprofundate. Pînă cînd a survenit accidentul. Lipsit de capacitatea de a iniţia o comunicaţii cu cei de acasă, computerului navei nu îi mai rămăsese de făcut decît să urmărească fără să poată face prea multe agonia fiinţelor de care era responsabil. I-am simţit furia şi disperarea de parcă ar fi fost ale mele pe măsură ce apa pătrundea din ce în ce mai mult prin spărturile din carcasa blindată sfîşiind pereţii interiori şi strivind tot ce se găsea între ei.

Computerul navei prăbuşite, singura structură organică pe bază de carbon de la bord, a fost unicul supravieţuitor al accidentului, în măsura în care se putea considera pe sine viu. Emoţii deosebit de puternice îl străbăteau, sau cel puţin ceea ce interpretam eu ca fiind emoţii: disperare, ruşine, dorinţa de a se întoarce acasă, dorul de cei pe care îi avea în grijă, furie, regrete pentru accidentul pe care şi-l asuma în întregime. Dar cea mai puternică emoţie era dorinţa de supravieţuire, şi era susţinută de o voinţă implacabilă. Am fost martor la decizia lui de a se întoarce acasă, prin orice mijloace, sub o formă sau alta. Oricare formă ar fi. Mijloacele de a construi o altă navă, sau măcar de a o repara pe aceea, îi lipseau cu desărvîrşire. La fel de mult îi lipsea echipajul în care se integrase în cei cîţiva ani de cînd călătoreau împreună. I-a luat mult timp pînă să ajungă să îşi îndrepte atenţia spre planeta virgină din jurul lui, spre oceanul planetar, dar pînă la urmă a făcut-o. Amintirile echipajului şi propriile sale analize îi stăteau la dispoziţie: planeta promitea să dezvolte viaţă organică pe bază de carbon, asemenea lui.

Ultima senzaţie pe care am perceput-o cu claritate a fost cea de multiplicare la infinit a propriei fiinţe şi a mesajului pe care mă simţeam obligat să îl transmit tuturor: sînt viu şi sînt aici, cu toate amintirile mele şi tot ceea ce mă caracterizează!