Nici una dintre armele pe care le agitau majoritatea nu-mi putea face mai mult decît răni minore atîta vreme cît conştiinţa mea se afla în bio-terminator, nici măcar arma pe care Celălalt eu o ţinea aţintită spre mine fără nici o ezitare, în ciuda dimensiunii sale şi a puterii de foc pe care o cunoşteam cu toţii. Bio-mecanismul era capabil de mişcări mult prea rapide pentru ca fiinţele umane să apuce să reacţioneze, cu atît mai puţin să îl nimerească cu o armă de foc, iar capacitatea lui de regenerare era fantastică chiar şi pentru cei care ştiau prea bine de ce era în stare. Singura persoană care îmi putea face faţă era Albert, iar el putea fi periculos fără să aibă nevoie de oricare dintre armele din încăpere.

- Mugur, bine ai revenit, spuse el cu o ironie muşcătoare. Bine aţi revenit amîndoi. Vă... aşteptam.

Începeam să înţeleg contradicţiile lui Gigi, mai ales cînd era vorba de mine: exista ceva ciudat în Celălalt, ceva familiar dar în acelaşi timp foarte diferit de tot ceea ce întîlnisem pînă atunci. Se comporta exact ca şi mine: începînd cu zîmbetul vag dispreţuitor abia schiţat cu colţurile gurii, continuînd cu privirea scrutătoare care trecea de la unul la celălalt parcurgîndu-i pe cei din încăpere, şi terminînd cu modul în care se mişca de jur împrejur, atent la tot. Lui Albert, o persoană potenţial periculoasă pentru el, părea să nu îi dea o atenţie mai mare decît celorlalţi. Starea de spirit a echipei părea să fie pe măsura privirii lui pentru că toţi i se dădeau la o parte din cale de parcă ar fi fost ciumat. Unele dintre arme erau îndreptate inclusiv în direcţia lui, dar mă îndoiesc că vreunul dintre ei ar fi avut curajul să o folosească pe cea din dotare: autoritatea emana din el de parcă ar fi fost un soare. Era ceva ce îmi plăcea cu adevărat pentru că, într-o oarecare măsură, o simţeam de parcă ar fi fost o parte din mine. Poate de aceea nu mă afecta în aceeaşi măsură ca pe restul, şi priveam totul cu detaşare. Eu şi Albert eram singurii care se mulţumeau să îl studiem pe Celălalt şi să ne studiem reciproc fără să ne mişcăm prea mult. Amîndoi rămăsesem în aceleaşi zone ca la început şi îl urmăream în primul rînd cu privirea. Zîmbetul lui Albert era mult mai vizibil decît al alter egoului meu, dar şi mult mai rece. Acid chiar. Părea să urmărească cu atenţie tot ce se întimplă şi să analizeze la rece totul, pentru a interveni doar cind era nevoie.

- Nu vă va ajuta cu nimic că l-aţi capturat pe Iacob, a rostit Celălalt cînd a ajuns în apropierea acestuia. A fost o unitate excelentă, un geniu aş putea spune şi trebuie să îi mulţumesc pentru asta, dar personalitatea lui a fost compromisă complet de ceea ce a aflat despre sine. Acum nu mai este nimănui de folos, nici măcar sieşi.

Erau aproape 50 de persoane în încăpere, şi cu toţii ne-am simţit un pic straniu la auzul acestor vorbe. Fiecare în felul său, dar cu siguranţă senzaţia a fost aceeaşi: de parcă cineva ne-ar fi păşit peste mormînt.

- Acum însă sînt aici, şi îmi pare bine să te întîlnesc din nou, Mugur.

Am tresărit. Puternic. Mîna mi-a aterizat ca din întîmplare pe una dintre armele de la şold. Nu le-am avut scoase din tecile lor în ultimele minute, de cînd le-am luat din rastel, dar mă gîndeam că e timpul să o fac.

- Cum adică să mă întîlnească din nou?

Surpriza pusese stăpînire pe toată încăperea, dar nici unul dintre cei din jurul meu nu a spus ceva cu voce tare. Cu atît mai mult cu cît Iacob s-a liniştit brusc, relaxîndu-se. Nu era mort, încă îi simţeam semnele vitale: respiraţia, bătăile inimii. Slabe, dar existau. Adormise. Părea să-şi fi regăsit liniştea într-un somn de copil.

- Să mă întîlneşti din nou? m-am mirat eu.

Am găsit puterea să zîmbesc şi am continuat cît am putut de ironic, deşi nu eram deloc liniştit de situaţie:

- Păi de-abia ne-am „despărţit”. Corpul meu ar fi trebuit să rămînă înconştient pînă să fie transferat într-un cilindru de bio-reparaţii, înainte de a mă întoarce în el.

Cred că am atins un punct sensibil, pentru că Celălalt s-a oprit şi mi-a acordat întreaga lui atenţie vreo două secunde. Apoi a zîmbit larg:

- Dacă nu aş avea acces nelimitat la amintirile tale şi la ceea ce te caracterizează ca persoană m-aş fi simţit insultat de remarca asta. Totuşi, a trecut ceva timp de cînd ne-am întîlnit ultima oară... mai mult decît ai crede la început.

O idee vagă şi fără formă îmi apăru în minte, parcă căutînd să iasă la suprafaţă.

- Ce naiba se petrece aici? întrebă una dintre asistentele de urmărire. Cine sînteţi voi?

Se referea la amîndoi, alter ego-ul meu şi cu mine. Celălalt s-a deplasat prin încăpere pentru a se opri într-un colţ din care putea să ne urmărească pe cît mai mulţi dintre noi. Nu părea să fi obosit să ţină arma într-o poziţie ameninţătoare, de parcă ar încerca să ne ţină la respect. Dar nu avea nevoie de ea, privirea sa spunea multe, întreaga lui atitudine. În spatele lui erau doar pereţi, fără nici o cale de acces, dar nu părea dornic să plece şi nici să fugă în caz de nevoie. Era clar că se simţea suficient de sigur pe sine pentru a rămîne acolo pe timp nedeterminat. A fost momentul în care m-am pus în mişcare şi m-am oprit undeva între El şi una dintre ieşiri, ce mai apropiată mie. Am observat cu surpriză, plăcută, că şi Albert se mişcase astfel încît să fie între El şi cealaltă ieşire dar că nu mă scăpa nici un moment din vedere. Făcuse un front comun cu mine, deşi era încă foarte suspicios în ceea ce mă priveşte. Totuşi, ceva nu era tocmai în regulă cu el, deşi îmi era imposibil să îmi dau seama ce anume.

- Spune-mi Avatar, răspunse calm Celălalt – nu părea tulburat defel de mişcările noastre deşi, dacă avea dreptate, ne ştia prea bine performanţele. Sînt un gardian, unul dintr-o mulţime, şi am venit să vă opresc. E foarte periculos ce faceţi voi aici.

- Călătoriile temporale? rîse cineva. Eşti nebun, omule!

- Nu mă refer la călătoriile temporale, ci la metoda prin care le puneţi în aplicare. E mult mai periculos decît călătoria în sine.

- Nu e tocmai om. N-am idee de unde vine şi cine l-a creat dar fiinţele umane e ultima categorie în care l-aş încadra, am remarcat eu şi apoi m-am oprit aşteptînd – nu că n-aş fi ştiut cum să-mi continui ideea, dar vroiam să verific dacă nu o luam prea mult pe arătură.

Nici eu nu eram tocmai om în acele momente, dar eram ceva uşor reconoscibil pentru cei din complex: eram conştiinţa unei fiinţe umane transferată într-un bio-mecanism. Ceea ce mă deosebea de Celălalt era originea conştiinţei, şi am încercat să ilustrez cît mai clar în tonul meu că eu consideram originea conştiinţei lui fiind complet neumană în ciuda suportului fizic foarte uman pe care îl ocupa.

Dinamica oamenilor din încăpere a devenit dintr-o dată foarte activă, şi foarte diversificată în acelaşi timp. Nici unul nu s-a agitat din cauza remarcii mele sau a Celuilalt, cel puţin într-un mod ce putea fi considera ameninţător – atitudinea Celuilalt îi domina în continuare. Unii nici măcar nu m-au luat în serios, alţii chiar se amuzau încă pe seama ultimelor cuvinte ale lui Avatar. Unii însă ne luau pe amîndoi în serios, cea mai mare parte, şi reacţionau ca la prima întîlnire cu ceva neuman din istoria umană înregistrată de către noi. Iar Albert nu se manifesta în nici un fel, se mulţumea să studieze ce se întîmpla în jur. Ca şi mine, de altfel, dar dintr-o perspectivă foarte diferită de a mea. Îmi era uşor să descifrez toate astea doar uitîndu-mă la oamenii din jur şi percepîndu-le reacţiile fiziologice, lucruri pe care bio-mecanismul mi le permitea la un nivel pe care nici măcar nu-l visam în propriul meu corp. Puteam chiar considera, în acele momente, că eram tot ce fusesem în propria piele şi chiar mai mult. Mult mai mult. Sau cel puţin aşa mă simţeam.

Satisfacţia de pe faţa Celuilalt era mai mult decît evidentă, atunci cînd s-a decis să răspundă, după primul val de reacţii:

- La ce anume te gîndeşti?

Una dintre cele mai clare diferenţe în ceea ce-l privea, cel puţin din punctul meu de vedere, era modul în care îşi exterioriza emoţiile, foarte diferit de al meu. Era ceva ce ar fi ieşit în evidenţă pentru oricine care mă cunoştea cît de cît, după un oarecare timp petrecut cu El. Mai ales că nu şi le ascundea deloc, emoţiile adică.

- La o anume întîlnire din trecut în timpul căreia m-am retras în grabă, am avansat eu o ipoteză de lucru – nu eram prea sigur dacă aveam sau nu dreptate.

Mă simţeam ca la o partidă de şah sau de go, dar numai în ceea ce-l privea. Parcă se juca cu mine, şi era foarte bun la jocul acela. Trebuia să fiu foarte precaut. Avatarul rînji. Într-adevăr, numele lui spunea multe, sau mai curînd porecla – pentru că asta bănuiam că era de fapt. Atitudinea sa completa cu alte informaţii ideea care îmi venise. Era clar că mă lăsa pe mine să descopăr treptat adevărul, oricare era acela, şi nu ştiam de ce. Pentru că eram singurul care am preluat iniţiativa? Sau poate pentru că susţine că are amintirile mele... Dacă era un gardian care avea acces la amintirile mele şi avea capacitatea de control asupra altora, iar privirea îmi căzu din nou asupra lui Iacob care dormea şi a partenerului său care se uita înfricoşat în jur fără să fi fost afectat în vreun fel de cînd am ajuns acolo, însemna că numărul de asemănări pe care i le descopeream comparativ cu caucazianul blond din trecut creştea cu fiecare moment.

Am văzut în privirea lui Albert o înţelegere a ceea prin ce treceam, dar şi ceva curios mi-a atras atenţia asupra lui: apăruse o greşeală în reprogramarea bio-terminatorilor pentru că ochii lui erau acum albaştri. Oare ai mei cum erau?

- Şi trebuie să-ţi mulţumesc pentru că m-ai condus aici, spuse Avatar. Fără tine nu aş fi ştiut cum să ajung atît de direct, şi probabil ar fi trecut ceva timp pînă să îmi dau seama de existenţa voastră.

Deci pînă la urmă bănuisem bine, deşi îmi lipseau o mulţime de informaţii. El, Avatar, avea în comun cu noi lucruri pe care nici nu le bănuisem la început, caucazianul din trecut fiind doar un suport fizic pentru o conştiinţă ce nu apăruse în acel moment spaţiu-temporal. Nu era un bio-mecanism aşa cum îl înţelegeam noi, dar era ceva asemănător. Pînă aveam să aflu mai multe informaţii nu puteam decît să îl consider un pericol extrem, şi m-am grăbit să scot ambele arme de mînă din teci şi să le îndrept spre El. Mi-ar fi părut foarte rău ca propriul meu corp să moară, şi cu atît mai mult ca eu să fiu cel care avea să îl ucidă, dar nu prea aveam de ales dacă acea moarte putea fi o metodă de a scăpa de intrus. Dintre armele care erau agitate de către oamenii din Încăperea de Urmărire, cîteva se îndreptară imediat către Celălalt şi altele spre mine, gata oricînd să fie declanşate. Albert nu a făcut nimic să îi oprească, şi nici nu dădea vreun semn că ar dori să facă. Dar la vitezele de care erau capabile bio-terminatorii, nici nu era nevoie.

- Deci, pînă la urmă ce naiba eşti? am întrebat.

Eram ferm decis să apăs pe trăgaci, cu toate regretele ulterioare, dacă nu ar fi răspuns pe loc.

- Sînt ceva ce nici nu îţi imaginezi, şi nici nu îţi vei imagina vreodată fără ajutorul meu, spuse Celălalt cu o aroganţă incredibilă.

- Asta m-a distrus pe mine, şopti Iacob în vis.

Am tresărit violent: dacă simţurile mele nu ar fi fost foarte ascuţite nu aş fi auzit şoapta. Era o completare dedicată doar pentru mine şi Albert, singurii capabili să o auzim. Albert l-a privit placid pe Iacob, întins pe jos şi cufundat într-un somn netulburat, şi îl ucise fără nici o ezitare folosind una dintre armele din dotare. Am priceput ce gîndea: Avatarul îl controla în continuare pe genetician, iar uciderea lui îl scăpa de un element perturbator.

- Am venit să vă opresc, nu să vă ucid.

- Spune-le asta celor pe care i-ai ucis pînă acum, se auzi o voce din fundul încăperii.

A fost singura izbucnire mai demnă de urmărit printre oamenii din Încăperea de Urmărire.

- Sau celor trimişi în trecut cu care nu mai putem lua legătura, am şoptit eu aproape neauzit.

- A, da... aceia..., remarcă Avatarul întorcîndu-mi un zîmbet – mă auzise aşa cum probabil îl auzise şi pe Iacob. Nu mai am nevoie de conexiunea voastră pentru a vă localiza, aşa că faceţi ce vreţi cu ea.

N-am apucat să mai spun nimic pentru că o serie de fluierături puternice răsunară din difuzoarele aparaturii de comunicare cu cei din trecut. Redarea sunetelor fusese dată la maxim, iar acum fluierăturile păsărilor din jungla amazoniană, fundalul sonor al zonei spaţio-temporale vizate de una dintre ultimele transmisii, transformară totul într-un haos de cîteva zeci de secunde pînă ce o mare parte a oamenilor îşi ocupau posturile obişnuite în toată Încăperea de Urmărire pentru a face faţă noilor date primite. Am considerat că am avut foarte mare noroc că nimeni nu s-a trezit să profite de situaţie şi să treacă la vărsare de sînge, mai ales că situaţia era încă tensionată, dar aveam o bănuială că norocul nu a avut nici o legătură cu asta. O bănuială foarte puternică.

A fost însă momentul în care partenerul lui Iacob a început să se zbată şi să ţipe ca din gură de şarpe atunci cînd cineva înarmat a trecut prin apropierea lui, suficient ca să mă uit la el pentru o fracţiune de secundă şi să mă trezesc cu o încărcătură energetică a armei Celuilalt în plin piept. Am reuşit să reacţionez şi să trag un foc în direcţia lui, dar o a doua lovitură în plin, de data aceasta din partea unui obiect masiv – corpul cuiva – m-a trîntit la podea cu violenţă. Am ştiu că am ratat ţinta încă înainte de a atinge solul. L-am împins cu putere în lateral şi m-am rostogolit în încercarea de a-l evita pe cel care mă atacase, dar acesta m-a urmărit cu rapiditate. Pînă la urmă a ajuns peste mine, iar eu m-am pomenit înghesuit în nişte echipamente. Căzut pe spate, sîngerind abundent, am încercat să mă ridic dar m-a oprit un cuţit lipit de gît. Aşa ceva nu mă putea omorî, dar mă putea afecta suficient de tare pentru a mă face incapabil să reacţionez o perioadă prea lungă luînd în considerare situaţia actuală.

- Mugure, stai liniştit.

Era vocea lui Albert, Trădătorul. Aveam şi motive să stau liniştit, pentru că lama era lipită de piele şi oricare mişcare mai bruscă ar fi făcut-o să se înfigă adînc. L-am prins puternic de mînă, o strînsoare care ar fi mototolit probabil blindajul unui tanc ca o foaie de hîrtie, dar mîna a rămas neclintită. Nu puteam să mă ridic, priza de judo cu care mă fixase de podea era prea puternică, dar măcar îl împiedicam şi pe el să mă rănească. Era totuşi suficient, acum mai rămînea doar să aştept ca rănile să mi se vindece. Nu prea mult, dar la nivelul acela de distrugeri tot avea să dureze cîteva minute.

- Am nevoie să nu faci nimic pînă cînd Gigi cedează controlul.

Simţeam mişcările celor care îşi continuau netulburaţi treaba prin jurul nostru de parcă s-ar fi frecat de mine. Avatarul nu era prin apropiere, sau cel puţin nu ieşea în evidenţă cu nimic.

- Trăim şi murim împreună cu complexul, i-am amintit. Nici măcar tu nu te poţi scuza de la asta.

- Nici nu am de gînd. Voi muri împreună cu complexul... împreună cu toate bazele şi tehnologia asta blestemată.

Tehnologia? Adică tehnologia călătoriilor temporale şi cea a bio-mecanismelor?

- Deci pentru asta aveţi nevoie de Gigi... ca să îl folosiţi în căutarea celorlalte baze. Albert, cînd ai trecut de partea inamicului?

- Chiar nu înţelegi? ridică Albert vocea la mine, aproape un ţipăt. E în genele noastre, ale tuturor.

- Ce anume? am bolborosit eu.

- Gardianul. E o secvenţă de cod genetic ce apare în absolut toate fiinţele vii de pe această planetă. A ta, a mea, a celor din jurul nostru, a lui Iacob! Chiar şi în viruşii şi bacteriile elementare, într-o altă formă. Asta a descoperit Iacob, iar Avatarul i-a deschis o poartă spre trecut. Ceva ce mie îmi este interzis acum...

Era ceva foarte greu de crezut, dar pivirea sumbră a lui Albert spunea foarte multe despre cît de mult credea el că era adevărat. Era prea aproape de mine pentru a mă înşela de reacţiile lui. Şi era sigur de spusele lui, altfel nu ar fi fost plin de sînge, călare pe mine cu un cuţit la gîtul meu. Cred că o parte a regretelor lui, cele pe care i le ghiceam, avea legătură cu faptul că omul care fusese odinioară murise în timpul transferului. Da, punctul de la care nu mai era cale de întoarcere trecuse deja pentru el, dar asta însemna şi condamnarea întregului complex.

- Dar tu, dragul meu prieten..., şopti Albert, tu mai ai o şansă. Nu o irosi omorîndu-te.

Adică să nu mă sinucid prosteşte. Împotrivindu-i-mă în primul rînd. În acel moment am fost sigur că nu mai avea de gînd să iasă din complex, nici măcar mort. Dacă aş fi putut, m-aş fi cutremurat: dacă ceea ce se întimplase cu Albert îl afectase într-o asemenea manieră încît dorea să moară atunci ce putea fi atît de groaznic încît să îl distrugă pe Iacob? Iacob! Privirea tulburată pe care acesta mi-o aruncase cîteva minute mai devreme, cînd am ajuns în încăpere, mi-a revenit în atenţie: ochii îi erau albaştri. Fără nici un fel de menajamente, nu am încercat să mă ascund de Albert – oricum nu aş fi reuşit, am încercat să privesc spre cadavrul lui. Era în afara privirii mele. Am început să mă zbat, dar n-am reuşit să mă mişc suficient de mult pentru a-l vedea. M-am bazat pe faptul că biologul mort nu a avut timp să aibă prea multă grijă de înfăţişarea lui în ultimele zile şi am întrebat:

- Albert, ce culoare are barba şi părul lui Iacob?

Acesta era vizibil descumpănit, dar mi-a răspuns:

- Neagră cu fire deschise la culoare.

- Blonde sau albe?

- Blond spălăcit, mai ales spre rădăcină.

Am rămas o secundă pe gînduri, conştientizînd vag absurdul poziţiei mele: eram rănit, zăceam pe podea fără posibilitatea să mă mişc, prizonier, dar gîndurile îmi treceau prin minte cu viteza luminii. Iar cei din jur se fîţîiau care încotro în jurul nostru, fără să ne ia în seamă. În ciuda pregătirii mele de pînă atunci indiferenţa lor începea să mă calce pe nervi. Am auzit doi bărbaţi ridicînd ceva greu de pe jos, tocmai îi cărau pe Iacob şi pe partenerul lui altundeva. Acesta zăcea fără cunoştinţă pe umărul cuiva, dar nu remarcasem motivele trecerii lui în acea stare. Probabil că cineva acţionase în consecinţă în primele zeci de secunde după ce fusesem împuşcat iar acesta se agita de zor, cînd atenţia mea era îndreptată spre altceva şi altcineva. Nu ştiam nici măcar dacă era mort sau doar inconştient, orice urmă de semne vitale ale acestuia se pierdeau acum în peisajul de zgomote din jur.

- Albert, spune-mi cum se face că culoarea ochilor lui Iacob s-a schimbat de la negru la albastru, iar din brunet a devenit blond spălăcit în numai două zile?

- De fapt au fost aproape patru, mi-am auzit vocea undeva în apropiere. Metamorfoza lui a început înainte de a pleca în ultima ta misiune în trecut, dar punctul critic l-a atins doar după ce te-ai întors.

Celălalt nu era prea departe. Nu mi-am dat seama ce făcea, dar auzeam ţăcănitul unei tastaturi de modă veche în aceeaşi zonă. Era ceva ce mai era folosit ocazional, cînd vreunul dintre noi nu prea avea chef de dialogat cu IA-ul, şi era ceva mult mai complex decît tastaturile antice de la începutul erei computerelor.

- Mă gîndesc că erai pe cale să transformi un ţigan într-un caucazian blond prin aceeaşi metodă prin care ai reuşit să îl transformi pe negroidul din Africa preistorică, i-am aruncat eu vorbele de parcă aş fi căutat să-l lovesc cu ele. Mă întreb cît de rău e faptul că e mort.

- Nu era negroid, era precursor al rasei negroide aşa cum o înţelegeţi voi. Dar e ceva ce o ştim amîndoi şi nu cred că mai era nevoie să repet. Sau să neg. Da, aşa a fost.

- Noi, oamenii?

- Voi, restul.

- Pînă la urmă ce urmăreşti?

N-am primit nici un răspuns, cel puţin nu de la bun început. Aşa că am căutat să-mi sucesc gîtul ca să-l văd, dar n-am avut nici de data aceea succes. Zgomotul tastaturii nu încetă, auzeam pe cineva fîţîindu-se în apropiere, aproape că îi simţeam privirea ţintuindu-mă, dar nu era suficient. Vroiam mai mult.

- Ca să fiu cît mai scurt, răspunse el în cele din urmă, urmăresc continuitatea vieţii pe această planetă şi expansiunea ei în spaţiul extraterestru. Da, îţi simt neîncrederea şi supriza, şi le înţeleg. Ţi-aş putea explica prin cuvinte tot ce vrei să afli, dar ar fi o pierdere de vreme. Iar timpul este un lux pe care nici unul dintre noi nu îl are.

Nu ştiu de ce, dar l-am crezut. Era nebun, într-adevăr, dar l-am crezut. Am devenit dintr-o dată sfidător:

- Ce ai de gînd să faci cu noi?

Bănuiam care urma să fie răspunsul, dar dacă nu mă ucisese încă dovedea că avea nevoie de mine, într-o formă sau alta.

- Complexul va pieri, el şi toţi călătorii temporali. Restul vor putea să plece dacă vor dori.

- Prostii. Ştii că am să îţi fac probleme.

- Da, ştiu că nu ai de ales decît să lupţi împotriva mea. Ascultă-l pe Albert pentru că înţelege mai bine ca tine aspectele situaţiei. El a aflat independent de mine anumite aspecte odată cu transformarea prin care a trecut, dar imaginea pe care şi-a format-o are multe lipsuri. Şi nu, nu îl controlez aşa cum îi controlez pe restul – am pierdut acel prilej atunci cînd a murit. Tot aşa cum nu te controlez nici pe tine, dar asta o fac din proprie voinţă. Toate acţiunile lui Albert îi aparţin, este un aliat nesperat. Nu vreau acelaşi lucru de la tine.

L-am privit fix pe cel în cauză. Nici nu îmi era greu, era prea aproape de mine ca să îi evit privirea insistentă.

- Ce se întîmplă cu tine? era o întrebare nerostită, dar care se putea citi uşor pe faţa mea.

- Ascultă-l, aprobă el. Are nevoie de amîndoi.

- Şi ce vrei să faci în continuare? am întrebat.

- Viitorul imediat e ceva ce nu te priveşte pe tine, spuse Avatarul. Ai alte probleme de rezolvat decît ceea ce se întîmplă în complex.

Agitaţia din jurul meu îmi reveni în atenţie. A năvălit de fapt, împreună cu scopul prezenţei mele acolo: apărarea bazei şi a tuturor celor de acolo. Am decis că a trecut timpul căutării de informaţii şi sosise vremea acţiunii. Am început să mă zbat căutînd să îl îndepărtez pe cel de deasupra mea, iar lama cuţitului începu să oscileze violent între mine şi Albert. Bio-terminatorii au fost creaţi pentru a lupta împotriva unui imanic comun, nu între ei, iar asta ne crea probleme la amîndoi. Nici unul nu putea trece cu adevărat de mecanismele de protecţie ale celuilalt, iar cele mai mari diferenţe dintre noi, cele de personalitate, erau în mare măsură cunoscute de fiecare dintre noi. Confruntarea surdă nu avea să aibă un rezultat concret fără o influenţă directă din exterior, iar aceasta a venit din partea Avatarului.

- Albert, ţine-l bine şi dă-mi cuţitul, am auzit vocea acestuia de parcă ar fi fost în capătul opus al unui tunel sau al unei peşteri.

Acesta se supuse rapid ordinului, smulgîndu-şi braţul din încleştarea mea. A urmat o luptă scurtă în care a reuşit să îmi imobilizeze ambele braţe, nu fără a se alege cu cîteva răni deschise pe care i le-am făcut cu degetele goale şi nu fără a răsturna cîteva dintre echipamentele din jurul nostru. Faţa desfigurată şi gîtul rănit aveau să i se vindece repede. Cuţitul alunecase pe podea în direcţia Avatarului. Curios, dar şi neliniştit în aceeaşi măsură, am întors capul în direcţia mişcării deşi încă mă luptam cu Albert. Celălalt se crestă pe braţ cu cuţitul, suficient de adînc ca sîngele să ţîşnească abundent, înmuie lama în sînge, apoi se aplecă şi mi-o înfipse cu nonşalanţă în urmăr. Lăsă cuţitul acolo şi se îndepărtă cu spatele doi paşi, acoperindu-şi rana cu mîna. Am tresărit, am apucat să-l văd cum caută o trusă de prim ajutor, apoi am uitat de Albert dar început să mă zbat cu o violenţă pe care nu mi-o recunoşteam nici măcar eu. Rănile mai vechi erau aproape vindecate, şi nu mai reprezentau o problemă majoră. Albert era la fel de puternic ca şi mine iar strînsoarea sa mă menţiunea pe sol mai mult decît greutatea corpului, dar chiar şi aşa frisoanele de febră mă cutremurau cu o asemenea forţă încît îl ridicau şi pe Albert la cîţiva centrimetri în aer şi îl obligau să îşi concentreze întreaga atenţie şi energie asupra mea. Parcă era la rodeo şi călărea un cal sălbatic. Cablurile în care mi se încîlciseră picioarele s-au întins, trăgînd după ele alte echipamente.

Într-un final m-am liniştit, şi am rămas conştient în ciuda febrei pe care o simţeam în mine. Nu puteam să îmi amintesc care era temperatura internă a bio-mecanismului, dar senzaţia puternică de febră nu putea fi confundată cu altceva.

- Aşteaptă un minut şi apoi lasă-l în pace, l-am auzit Celălalt. Nu va mai face probleme.

Oare ce am citit în ochii lui Albert în acel moment? Să fie oare invidie? N-am aflat-o niciodată.

- Ascultă cu atenţie şi nu te împotrivi. Nu avem prea mult la dispoziţie.

În oricare alte condiţii şoapta m-ar fi speriat, indiferent dacă eram în propriul corp sau într-un bio-mecanism. Nu puteam identifica nici sursa vocii, şi nici vocea în sine, deşi nuanţele ei îmi erau foarte familiare. Semăna cu propria voce, dar golită de o mare parte a ceea ce îmi era personal.

- Am să îţi spun doar ce ai nevoie să ştii pentru a descoperi singur restul informaţiilor.

Liniştea a cuprins dintr-o dată lumea exterioară, şi a rămas doar vocea. Şi imaginile.

- Pînă la urmă ce eşti? Nu se poate să fii doar o secvenţă de ADN.....

- Vei afla exact ce sînt atunci cînd va sosi momentul. Vei descoperi singur. Dar acum taci şi ascultă, învaţă. Trebuie să te scot din complex înainte de a-l distruge.

Imaginea corpului meu – era un bio-terminator dar în acel moment îl percepeam ca fiind corpul propriu pentru că toate senzaţiile mele erau încă şi ale lui – întins pe jos, printre cabluri si aparate, mă tulbură. Hainele erau murdare, pline de sînge şi mizerie. Ochii deschişi, ficşi, păreau ca a unui cadavru, dar ritmul respiraţiei care mişca cutia toracică era uşor de remarcat. O respiraţie scurtă, sacadată. Albert se ridicase deja de pe mine, şi mă privea lung, de parcă nu i-ar fi venit să creadă. Mişcările sale, deşi rapide, erau ale unui om obosit. Privirea sa se ridică încet şi privi direct spre locul în care eram. Am înţeles brusc că priveam totul prin ochii Celuilalt, îmi redobîndisem cel puţin parţial accesul la propriul corp, însă era ceva efemer: eram acolo, dar nu eu deţineam controlul.

O femeie intră în raza vizuală, undeva în dreapta lui Albert, iar cuvintele ei mi-au năvălit în atenţie: cîţiva dintre călătorii în trecut se întorseseră şi avea nevoie de ordine din partea comandanţilor pentru a acţiona în continuare. Fereastra în care se putea interacţiona cu un călător temporal avea o limită maximă de 24 de ore înainte şi după momentul călătoriei propriu zise, momentul în care conştiinţa era transferată în bio-mecanism şi apoi înapoi în corpul propriu. Această perioadă era folosită atît la pregătirea conştiinţei pentru călătorie şi recuperarea ei ulterioară de către echipa medicală, dar şi pentru parcurgerea întregii misiuni pe care acesta o îndeplinea în trecut de cei din Încăperea de Urmărire. Ni s-a spus de către Inteligenţele Arificiale că aceste 48 de ore erau limita maximă pe care mintea noastră o putea accepta în folosirea non-liniarităţii timpului fără a fi avariată sau distrusă, dar nu am aflat niciodată pe ce criterii au ajuns la această concluzie.

Avatarul se întoarse pe ea şi a studiat-o cu atenţie vreme de cîteva secunde înainte de a-i răspunde, a fost momentul în care am înţeles lecţia pe care vroia să mi-o predea: toate informaţiile despre femeia în cauză îmi erau la dispoziţie. Starea de sănătate, dispoziţia sa interioară cu toate neliniştile şi grijile ei ascunse, amintirile cele mai puternice despre familia şi prietenii pe care îi lăsase Afară, chiar şi gîndurile care îi treceau prin minte în acele secunde. Da, starea de stres şi o parte a gîndurilor ei depindeau de prezenţa Avatarului printre noi, simţeam legătura de parcă ar fi existat acolo mereu. Sînt sigur că dacă aş fi avut mai mult timp la dispoziţie aş fi aflat absolut tot ce se putea afla despre viaţa acelei fiinţe umane.

Nu am mai fost atent la dialogul dintre Albert şi Avatar, şi apoi dintre ei şi femeie, eram prea şocat pentru a mă mai putea concentra la altceva decît propriile mele reacţii. Oricare ar fi ele, pentru că eu nu mai eram sigur nici ce anume eram şi nici unde mă aflam. Dar Celălalt m-a obligat să redevin atent la lumea din jurul meu, începînd să se mişte încetişor printre oameni. Acum avea timp.

Am devenit conştient de informaţiile detaliate ale fiecăruia dintre cei pe lîngă care treceam, cea mai mare parte îşi făceau datoria ca de obicei. Gardianul culegea de informaţii despre personalul se serviciu aşa făcuse şi mai devreme, dar acum o făcea pentru mine. La scurt timp după intervenţia femeii, o chemare de revenire în Complex în regim de urgenţă a fost emisă tuturor călătorilor temporali, toţi au devenit dintr-o dată ocupaţi cu preluarea comunicaţiilor. Atacurile la adresa IA-ului erau mai puţine, dar mult mai bine focalizate, iar Celălalt estima că avea să cedeze în scurt timp. Mi-a spus că se ocupase de iniţializarea unui proces automat pentru asta, iar acum nu mai avea nevoie decît să îl verifice ocazional. Amintirile mele şi experienţa mea cu IA-urile îl ajutaseră foarte mult. În oricare alte condiţii aş fi acţionat împotriva lui cu o furie încredibilă, dar acum mă simţeam de parcă o mare parte esenţei mele îmi fusese furată. Lipsit de orice urmă de energie sau de motivaţie, nu puteam decît să privesc, să ascult, să simt, să învăţ. Şi am învăţat multe despre oamenii din jurul meu, mai multe decît aş fi putut să învăţ într-o mie de vieţi: amintirile lui Iacob erau acolo, la dispoziţia mea, şi ele mi-au dezvăluit foarte multe despre alcătuirea fiinţelor vii la cele mai elementare nivele. Erau lucruri cunoscute de milenii de unii, într-o formă sau alta, iar Avatarul mi-a făcut să înţeleg că el le stăpînise întotdeauna. Acum era rîndul meu.

- Vezi tu, mi-a spus el la un moment dat, faptul că te-am întîlnit în Africa a fost ceva absolut nou pentru mine, şi am profitat din plin de asta. Trebuia să aflu mai multe, nu am avut de ales... iar rezultatele mi-au întrecut orice aşteptări. Noi, gardienii, sîntem obligaţi să acţionăm în funcţie de ceea ce se întîmplă în jurul nostru pentru a proteja tot ce înseamnă viaţă. Sîntrem oarecum limitaţi pentru că ne bazăm în întregime pe informaţiile pe care le primim tocmai de la elementele vii pe care trebuie să le protejăm. Procesăm informaţii de la toate speciile de plante şi animale, dar sîntem prinşi în liniaritatea temporală în aceeaşi măsură ca şi voi... Sau cel puţin am fost, pînă acum.

S-a apropiat de Albert: în afară de emoţiile sale cele mai intense, acesta era impenetrabil la „radarul” gardianului. Nu puteam spune absolut nimic despre vechiul meu prieten decît că era îngrijorat şi că prevedea un viitor foarte sumbru pentru el, pentru complex, pentru întreaga lume. Era împăcat cu sine, şi era pregătit să moară. El şi cu mine fusesem singurii din încăpere pe care gardianul nu îi putea afecta cu ceva. Conştiinţele noastre erau complet umane, dar suportul era diferit, iar Avatarul avea nevoie de timp pentru a trece de barierele acestei diferenţe. Pe mine începuse deja să mă descifreze, dar la Albert a ajuns prea tîrziu: corpul lui original murise iar timpul nu era un lux pentru ca Avatarul să descifreze o secvenţă genetică complet nouă.

- Nu am ştiut din primul moment ce eşti sau de unde vii, atunci în trecut, dar asta nu m-a oprit să caut să îţi sondez conştiinţa într-o măsură mult mai mare decît ceea ce ai văzut deja. Întoarcerea ta prematură în timpul prezent m-a obligat să te urmăresc, asta a fost elementul necunoscut care a atras atenţia IA-ului: ai fost contaminat cu o parte a mea.

Mi-a devenit clar că el şi cu mine am fost separaţi în momentul verificării conştiinţei mele, eu fiind transferat în bio-terminator iar el rămînînd în corpul meu, pentru ca acum să fim mai aproape ca niciodată. De aceea Iacob a preferat să ajungă mai întîi la mine, înainte de a ajunge în Încăperea de Urmărire, în căutarea singurului comandant activ al complexului.

- Ce legătură are Iacob în situaţia asta?

- Sînt primul gardian care s-a eliberat de liniaritatea timpului: ceea ce sînt a fost fragmentat în bucăţi şi răspîndit pe o perioadă de cîteva zeci de mii de ani tereştri începînd din acel moment, al întîlnirii din Africa. Poţi să spui că sînt o conştiinţă, dacă asta te avantajează cu ceva; nu m-am format în aceeaşi manieră ca şi voi dar sîntem cu toţii conştienţi de faptul că împărţim acelaşi spaţiu. Ceea ce s-a schimbat la mine este faptul că am început să percep simultan fiecare moment din timp care a trecut de atunci, de la prima întîlnire, în loc să le percep secvenţial ca oricine altcineva. În ultimele ore a avut loc un proces de reîntregire pe măsură ce fragmentul rămas în trecut s-a reunit cu cel din tine, cu ajutorul şi prin intermediul lui Iacob. Ca să înţelegi mai bine procesul, dă-mi voie să-ţi spun că în acest moment port conversaţia noastră de atunci în aceeaşi măsură în care purtăm conversaţie asta.

Mi-am amintit ce mi-a zis Albert mai devreme, că gardianul nu e decît o secvenţă de cod genetic şi mi-am zis că Iacob era unul dintre urmaşii direcţi ai caucazianului din Africa.

- Eşte cumva telepat?

- Ce-i aia?

- Le citeşti gîndurile!

Omul a început să rîdă zgomotos. Un rîs chiar vesel din punctul lui de vedere, se vedea foarte clar că ideea îl amuza, dar care mi-a dat frisoane de groază prin modul în care îi schimonosea faţa – fizionomia era cea a băştinaşilor, dar rîsul era mai degrabă asemănător cu a celor din viitor. Iar asta nu era ceva normal pentru cei din acest timp şi cu atît mai puţin pentru contemporanii mei, ar fi fost rîsul unui monstru pentru ambele perioade de timp.

- Se poate spune şi aşa. Dar nu crezi că ar trebui să le citesc şi pe ale tale în cazul acela? Sau poate crezi că diferenţele tale genetice te pot ajuta să te ascunzi?

- Diferenţe genetice? Da’ de unde ştii tu de aşa ceva?

Mi-am simţit corpul zvîcnind violent atunci cînd am retrăit fragmentul de conversaţie din trecutul îndepărtat, pentru că nu puteam să numesc altfel o amintire prea clară. Priveam lumea prin ochii corpului în care mă formasem ca şi conştiinţă, dar încă percepeam bio-terminatorul întins fără vlagă pe podea ca fiind propriul corp. Am înţeles că Avatar trăia ambele momente în acelaşi timp, acele două momente ca şi multe altele. Protestînd, dar fără prea multă vehemenţă, le retrăiam împreună cu el.

- Cu adevărat este o conştiinţă neumană, pentru că altfel nu ar avea şanse să supravieţuiască unor asemenea informaţii!

- Da, aşa e, l-am simţind confirmîndu-mi gîndurile şi reacţia. Dar acum mai trebuie să îţi arăt ceva. Conţine un avertisment, pentru că e vorba de ceva ce trebuie folosit cu grijă.

- Ce anume?

- Din punctul meu de vedere, ca Avatar, există mereu momente în care ai nevoie de cineva anume, pentru o perioadă limitată de timp, şi nu e cazul să activezi secvenţa de cod genetic al Gardianului în cealaltă fiinţă.

Nu aveam idee cum a apărut acel Gardian, sau care era scopul lui, dar aveam senzaţia – ba nu, era certitudinea – că avea să îmi spună asta cîndva în viitor, într-o formă sau alta. Am înţeles că activarea acelei secvenţe genetice ducea la afectarea irecuperabilă a proceselor gîndirii oricărei fiinţei vii, era ca şi cum entitatea ar trece într-un corp nou lăsînd în urmă o reţea neuronală distrusă într-un corp viu, iar Iacob fusese o dovadă foarte bună. Bălmăjeala sa aproape indescifrabilă era fără sens pentru oricine cineva decît el, cei din exterior înţelegeau prea puţin pentru a-i fi de ajutor.

- Da, activarea Gardianului duce la distrugerea irecuperabilă a personalităţii... Ceea ce-ţi voi arăta acum este un proces echivalent, dar la fel de periculos: duce la distrugerea întregului organism. Despre asta vreau să te avertizez.

Cineva trecu pe lîngă mine, iar Avatar îl alese pe el; a fost o alegere lipsită de emoţie. Nu a existat nici un alt criteriu pentru acea alegere decît simplul fapt că era cea mai apropiată persoană, puteam spune că bărbatul a fost la locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Nu aş fi avut niciodată detaşarea Avatarului, cu atît mai mult cu cît am lucrat alături de Alain vreme de cîteva luni. I-am simţit gîndurile suprapuse peste ale mele, dar cu o individualitate distinctă, am devenit conştient de toate preocupările lui şi l-am privit cu stupefacţie cum se duce în bucătăria alăturată şi se întoarce cu un cuţit. Corpul plin de sînge întins pe podea începu să se agite atunci cînd Alain se aplecă asupra lui şi începu să taie haina dezgolind pieptul şi o parte a abdomenului, dar era o agitaţie fără prea mare efect atîta vreme cît eu eram blocat de conştiinţa Avatarului. Capacităţile de regenerare ale bio-terminatorului funcţionau din plin, iar acum nu mai era vizibilă nici o rană, dar corpul îmi era plin de sînge închegat şi mizerie. Şi era acoperit de o haină odinioară albă, făcută fîşii.

- Ştii că ai un dispozitiv de urmărire în organism? mă întrebă complice Avatarul. Trebuie să te scap de el înainte de a te scoate din complex.

Am văzut cu groază cum Alain a început să sape prin corpul bio-terminatorului cu precizia unui chirurg, dar nu mai puţin sîngeros ca un măcelar... cel puţin asta era impresia mea. Corpul îmi tremura incontrolabil în lipsa unei conştiinţe care să-i conducă mişcările, iar eu eram obligat să asist de la depărtare la toate gîndurile şi reacţiile celui care scormonea în el după dispozitiv. Într-un final, după un timp care mi s-a părut infernal de lung deşi nu am aflat niciodată cît a durat de fapt, Alain se ridică în picioare ţinînd în mînă un obiect metalic înconjurat de un ţesut încă viu, şiroind de sînge. I-l aruncă lui Albert, ce ne privise aparent impasibil în tot acel timp, iar acesta îl strivi în pumn ca pe o gînganie. Alain a mai aruncat o privire spre corpul de la picioare lui, apoi făcu cîţiva paşi spre Albert şi se prăbuşi. Era mort. Întreaga lui fiinţă părea să se fi deconectat de la procesele vitale în urma retragerii Avatarul din interiorul minţii lui. M-am trezit înapoi în corpul bio-terminatorului, încă tremurînd din cauza şocului emoţional şi a traumelor fizice.

O mare parte a proceselor interne fuseseră compromise, inclusiv cîteva procese esenţiale pentru funţionarea pe termen lung a bio-mecanismului. Modificări subtile păreau să fi avut loc în ultimele minute; îmi era greu să-mi dau seama de detalii, dar avea să dureze un timp îndelungat pînă să-mi revin în întregime. Avatarul ştia asta, şi printr-o acceptare tacită îmi oferea tot timpul pe care îl mai avea la dispoziţie pentru a-mi reveni: avea nevoie de mine. Privirea lui Albert revenea constant asupra mea, preocupat. Cu o surpriză teribilă, l-am simţit şi pe Gigi alături, aşteptînd. Dar nu era Gigi pe care îl ştiam, era doar o copie inactivă a acestuia... abia atunci am realizat ce vroia el să spună prin salvarea în timp real în mai multe locuri a ceea ce întîmpla în complex: două dintre arhivele sale erau chiar bio-terminatorii programaţi să îl protejeze. Era un element pe care nici unul dintre noi, oamenii, nu-l bănuiam măcar, cu atît mai puţin să îl ştim, dar era perfect logic: dintre toate fiinţele vii cei din complex bio-terminatorii aveau cea mai mare şansă de supravieţuire şi de a ieşi la suprafaţă intacţi. Probabil că dacă nu aş fi fost supus atîtor şocuri şi transformări în ultimele minute nu aş fi perceput niciodată Inteligenţa Artificială pe care o adăposteam.

Un alt şoc mă străbătu: înţelegeam că în lipsa unei conştiinţe care să-i conducă bio-terminatorii erau la fel de vulnerabili ca restul fiinţelor vii din jurul nostru. Rănile pe care Alain i le făcuse erau grave, dar nu imposibil de reparat. Fără mine însă ar fi murit cu siguranţă. Eram sigur că acesta era şi motivul pentru care Avatarul m-a lăsat să mă întorc în acel corp; eram singurul capabil să organizeze procesele de regenerare. Probabil că ideea de a-şi descărca personalitatea într-un mecanism atît de avansat ca bio-terminatorului fusese foarte tentantă pentru Avatar, dar nu aveam să aflu niciodată cît de mult efort a fost necesar pentru a rezista tentaţiei. Prezenţa tehnicianului mort în încăperea în care erau depozitaţi bio-mecanismele se prezenta într-o altă lumină, iar Albert avusese dreptate să-l ucidă.

Nu ştiu cît timp a trecut cît eu am zăcut pe jos, rănit, în recuperare. Îi simţeam pe oameni agitîndu-se în jurul meu, dar mişcările lor deveniseră atemporale. Luminile şi umbrele oscilau în jurul meu pe măsură ce trecea careva pe lîngă mine, într-o acalmie totală. Rănile mi se vindecau într-un ritm din ce mai accelerat, dar era necesar de întreaga mea atenţie pentru a participa efectiv la repararea ţesuturilor. Durerea devenise o parte din mine, iar eu o exploram căutînd cele mai bune soluţii pentru a rezolva fiecare problemă în parte. Rupt de realitatea înconjurătoare, de coşmarul din jurul meu, dacă îi puteam spune aşa, nu mai rămăsesem decît eu şi eu însămi. Era a doua oară într-un timp de numai cîteva ore, circumstanţele erau acum diferite, dar gîndurile mi-au alunecat din nou către maeştrii zen a căror meditaţie noi o adusesem foarte aproape de perfecţiune. Acelea au fost momentele care mi-au confirmat încă o dată că un om era cu atît mai periculos cu cît era mai conştient de sine şi de reacţiile care se petreceau în interiorul lui... doar aşa putea dialoga într-o măsură foarte directă cu lumea din jur. Era cazul Avatarului, era cazul meu, era cazul lui Albert. Nişte cazuri atipice, excepţionale, într-adevăr, dar nu îmi puteam imagina nici un motiv pentru care informaţii percepute nu puteau fi aplicate oricărui om normal. Fusesem un om absolut normal înainte de contactul cu Gardianul şi înainte de a învăţa tot ce mi-a arătat el, iar suportul fizic în care existam nu era chiar atît de deosebit de cel iniţial în care apărusem ca entitate, care era comun tuturor oamenilor, pentru a mă face un caz singular. Experienţa călătoriilor temporale şi a existenţei în mai multe bio-mecanisme diferite nu însemna absolut nimic în acele momente, lecţia de acum era una complet nouă şi de un nivel mult mai personal. Lecţia conştienţei de sine nu era decît una dintre multele lecţii pe care eram obligat să le descopăr şi să le parcurg singur în acea zi, şi nu ştiam dacă trebuia să îi mulţumesc Avatarului pentru ea sau să îl blestem.

Liniştea din jurul meu se sparse brusc, asemenea unei pojghiţe subţiri de gheaţă la o mişcare mai violentă. O mişcare violentă de-a mea: m-am ridicat în picioare.

Aş fi putut foarte uşor să numesc starea în care mă aflam o stare de supraconştienţă, dar m-aş fi înşelat. Sau mai rău, m-aş fi minţit singur. Nu eram decît eu însumi lipsit de orice urmă de emoţie, plin de energie şi ceva ce aş putea numi foarte bine supra-optimism în lipsa unui cuvînt mai bun, mai sigur pe mine decît am fost vreodată în viaţa mea. Lecţia învăţată fusese imprimată cu litere de foc în mine: percepeam cu o claritate extraordinară toate procesele interne ale bio-terminatorului, dar şi ale celor din jur. Chiar şi ale lui Albert, într-o bună măsură: înţelegerea faptului că murise, corpul lui original, îşi pusese amprenta definitiv asupra lui; iar procesul morţii, pe care Gigi a reuşit să îl perceapă şi apoi să îl împărtăşească bio-terminatorului a declanşat în el percepţia unor amintiri şi a unor informaţii la care nimeni altcineva dintre cei vii nu mai avea acces. Probabil nici măcar Avatarul, dar era o idee asupra căreia nu o puteam afirma cu siguranţă. Avatarul s-a reliefat foarte pregnant printre cei din jur, era singurul pe care, deşi mai aveam mult pînă să ajung la nivelul lui, îl puteam considera drept un egal. Nu mai era nevoie de cuvinte între noi, el şi cu mine: cel puţin o parte a scopurilor sale îmi erau clare iar pentru restul puteam să aştept.

IA-ul cedase, iar procesele din complex cădeau acum în sarcinea mea şi a lui Albert: ţineam loc de unităţi de procesare pentru întreţinerea în bună stare a complexului. În curînd aveam să murim şi noi dacă nu aveam să restabilim în cel mai scurt timp posibil funcţionarea în condiţii normale a unei Inteligenţe Artificale. Eram doar o soluţie temporară; incapabili să percepem ceea ce IA-ul procesa în mod normal, în fiecare secundă a existenţei, îl păstram în noi pe Gigi. Aveam să folosim acea copie fie pentru a o restaura în sistem, fie pentru a ne fi dovadă a eşecului. Am înţeles motivele dispozitivelor de urmărire din cei doi bio-terminatori şi de ce nu ne-au spus nici măcar nouă: şefii noştri, cei care controlau în cea mai mare parte tehnologia călătoriilor temporale şi cea a bio-mecanismelor, nu îşi puteau permite să nu piardă din ochi două dintre cele mai bune echipamente create vreodată. Mai ales în cazul nostru în care aveau nevoie de noi şi de corpurile noastre pentru a smulge amintirile păstrate la nivel genetic despre ultimele ore de existenţă a complexului şi ce a mers greşit.

- E timpul!

Vocea lui Albert a făcut ecoul să circule în încăperea dintr-o dată micuţă deşi doar a şoptit cele două cuvinte. Respiraţiile oamenilor care aşteptau ceva de la mine, deşi doar o parte mă priveau, mă împungea în coaste; sau cel puţin aşa le percepeam sub influenţa momentului.

- Da, e timpul, am aprobat eu cu o mişcare din cap. Evacuarea!! am urlat eu ca să fiu auzit de toţi. Acum!

- Toţi cei care se află aici să se îndrepte spre navetele de ieşire la suprafaţă, lătră Albert un alt ordin. Luaţi cu voi personalul de întreţinere, dar lăsaţi călătorii temporali acolo unde se află acum; ne ocupăm noi de ei.

Am cules de pe jos armele de mînă pe care le avusesem în momentul în care am ajuns în încăpere şi am încercat să mă acoper cît de cît cu zdreanţa care fusese odinioară o haină. Pînă la urmă am renunţat, şi am rămas în pantalonii plini de sînge, cu bustul dezgolit. Cu toţii erau speriaţi sau îngrijoraţi, dar nimeni nu a intrat în panică, nimeni nu a făcut scandal pe tema asta; erau antrenaţi mult prea bine. Regretele pentru o muncă de cîţiva ani, acum pierdută, era ceva comun aproape tuturor. Nelinişte în legătură cu călătoria în spaţiul liber. În scurt timp în Încăperea de Urmărire am rămas doar doar noi trei: Albert, Avatarul şi cu mine. L-aş fi chemat pe Albert cu mine la suprafaţă, dar ştiam deja că nu avea să vină. Iar despre Avatar nici nu se punea problema: era pe cale să îşi îndeplinească scopul şi avea să treacă înapoi în umbră, într-o formă sau alta.

- Rămas bun, prietene! i-am urat eu lui Albert iniţiind un mic ritual pe care el şi cu mine îl alcătuisem cu aproape patru ani înainte, după primele călătorii temporale pe care le-am făcut împreună, înainte de a ajunge comandanţi ai complexului.

- Vînătoare plină! mi-a urat el înapoi.

- Va fi: e datoria noastră de a avea grijă de restul.

Restul celor care nu puteau să lupte sau să vîneze, restul tribului. Eram atît vînători, cît şi războinici.

- Datorie de onoare, a aprobat el.

- Vînătoare plină să fie!

- Să te întorci cu hrană...

Nu aveam să mă mai întorc în complex, o ştiam amîndoi prea bine, dar ritualul trebuia urmat pînă la capăt indiferent de părerile noastre de rău. Inclusiv tonul potrivit, care la drept vorbind ar fi dat fiori oricărui ascultător datorită freneziei care ne cuprinsese.

- ... sau voi deveni hrană, am terminat eu şi am scos amîndoi un adevărat urlet de luptă.

Un asemenea strigăt, scos de întreaga ceată de vînători a unui trib, ar fi tulburat liniştea întregii lumi vii pe o rază de kilometri. Într-un trecut îndepărtat ca acela al primelor noastre misiuni era foarte uşor ca vînătorul să devină vînat, pradă a animalului pe care îl urmărea sau a oricărui alt animal din lumea înconjurătoare. Asta nu s-a schimbat prea mult în ultimele milenii doar că posibilii vînători s-au diversificat, în primul rînd printre membrii propriei specii.

- Avatarule, m-am întors eu înainte de a ieşi, nu mi-ai spus niciodată un lucru.

- Nu ţi-am spus multe lucruri. La care anume te referi?

- Cum recunoşti un alt Gardian?

- N-am idee, încă nu am întîlnit vreunul în afară de mine. Iar atunci cînd activez secvenţa de cod genetic specifică Gardianului mă decuplez de la corpul pe care îl folosesc în momentul respectiv.

- Atunci cum ştii că există şi alţii?

- După efecte. Am întîlnit lucruri şi mărturii ale unor evenimente care nu ar fi putut să existe decît în urma influenţei directe a unui Gardian. Altul în afară de mine.

Imagini ale unor grupuri dispersate de populaţie în zone diferite ale globului, fără nici o legătură directă între ele, îmi apăru în faţa ochilor de parcă ar fi ieşit dintr-o zonă de memorie pe care nu ştiam că o aflam. O amintire pe care nu o recunoşteam, dar pe care am acceptat-o ca atare. Am înţeles că, oricît de multe ştia sau putea să facă datorită experienţei şi capacităţilor sale, sfera de influenţă a unui Gardian era limitată în spaţiu şi timp.

Uşa se închise în urma mea cu un zgomot puternic. Rapiditatea bio-mecanismului mi-a permis să ajung în numai cîteva zeci de secunde grupul de oameni aflat pe drumul spre ieşire, grup care se mărea repede. Îi puteam localiza uşor pe cei din grup pe toată întregimea traseului, şi pe cei cîţiva care aveau să ni se mai alăture pe parcurs. Navetele ne aşteptau pregătite, pilotul automat fusese deja programat, cursul prestabilit pentru fiecare dintre ele; am avut grijă de asta. Mă deplasam împreună cu grupul, dar nu făceam parte din el: foloseam ceea ce m-a învăţat Avatarul pentru a nu fi observat de nici unul dintre oamenii din jurul meu. Călătoream cu ei, dar nu eram unul dintre ei. Nu mai eram unul dintre ei. Ultimul lucru pe care îl doream era ca vreunul dintre cei de afară să îşi dea seama că am scăpat; aveam nevoie de timp pentru a pune la punct tot ceea ce aflasem şi de a-mi face o imagine de ansamblu. Era mai degrabă o necesitate decît o alegere conştientă, mai ales că simţeam că problemele mele de-abia începeau.

Am ochit un dulap zidit în perete pe un culoar lateral şi mi-am schimbat repede hainele. Pe cele vechi le-am aruncat la o parte şi am încercat să îngrămădesc cît mai multe lucruri folositoare într-un rucsac de dimeniuni mici pe care l-am găsit înghesuit într-un colţ: două cuţite, încărcături de rezervă ale armelor de mînă, cîteva haine de schimb, şi tot ce nu putea fi pus la centură şi ar fi putut fi util. Haine mai groase pentru afară sau mîncare nu aveam să găsesc acolo, dar navetele aveau rezerve limitate de aşa ceva.

Planul meu era simplu: să urc pînă la suprafaţă împreună cu ceilalţi, iar după acostare să mă pierd în peisaj. Faptul că apăruseră probleme în complex era cu siguranţă deja cunoscut de către autorităţile superioare nouă, iar o posibilă evacuare fusese deja luată în calcul. Cu toate acestea avea să treacă ceva timp pînă ce supravieţuitorii urmau să fie culeşi de pe ţărm, de la cîteva minute la cel mult o zi. Zona era pustie din cauza radioactivităţii ridicate, din cîte ştiam nu exista nici o fiinţă vie atît pe o suprafaţă destul de întinsă a continentului cît şi la kilometri buni în largul mării. Oamenii evitau zona, iar animalele care se pierdeau nu apucau să supravieţuiască prea mult. Oceanul devenise toxic în acel loc, şi singurul lucru care salvase situaţia fusese dispariţia curenţilor oceanici majori care împiedicase extinderea toxicităţii la nivelului întregului ocean planetar; ar fi însemna dispariţia vieţii aşa cum o cunoaştem. Intervenţiile noastre ulterioare au fost doar o tentativă de a ţine situaţia sub control, despre repararea ei nici nu se putea pune problema. Singura porţiune cu adevărat sigură era cea amenajată de noi pentru cazurile de evacuare forţată, ca acesta, iar costurile fuseseră imense.