Linişte. Pur şi simplu linişte şi atît. Ceva ce nu mai simţisem demult în jurul meu: eram doar eu şi gîndurile mele, nici un sunet, nici o altă senzaţie. Ceva mult mai profund decît orice şedinţă de meditaţie din ultimul timp, o izolare completă. Niciodată nu fusesem atît de izolat în mijlocul naturii, oricare mi-ar fi fost misiunea în trecut. Nici măcar în perioadele petrecute în mijlocul deşertului radioactiv. Ştiam foarte bine pericolele unei asemenea linişti: era foarte uşor o minte neantrenată cu lipsa completă a senzaţiilor fizice şi a percepţiei asupra lumii înconjurătoare să se piardă în cascada propriilor gînduri, uneori definitiv şi fără şanse de recuperare. Doar puţini neinitiaţi ajungeau într-o asemenea situaţie, eventual doar accidental şi fără nici o legătură cu tehnicile de meditaţie curente. Creierul este un mecanism foarte complicat, dar a avut mereu nevoie de informaţii pe care să le proceseze... în lipsa lor le crea „din nimic”... era ceva care, dacă dura prea mult, ajungea să schimbe pe oricine. Fără tehnicile deprinse în şcoală bazate pe experienţa moştenită de la buddhismul zen dispărut secolul trecut aş fi fost în acelaşi pericol. Am ajuns să le mulţumesc acestor maeştri Zen pe care probabil nu aveam să îi întîlnesc niciodată în viitorul acestui filon temporal, şi nu era prima oară cînd le mulţumeam în gînd. Rezultatele experienţelor lor de viaţă mă ajutaseră deja de mai multe ori decît puteam să număr în acele momente, deşi aproape niciodată nu avusesem prilejul să conştientizez asta. Cu atît mai mult la nivelul de profunzime de acum.

- Dar poate că le voi putea face o vizită maeştrilor Zen din trecut ca să îi întreb mai multe despre modul lor de viaţă. Poate aflu cum şi de ce au dispărut din istorie, mai ales că acum avem nevoie din plin de ei. Şi mai ales de ce au preferat să treacă dincolo de bariera uitării atunci cînd au avut de ales. Îmi datorează macăr această pauză, un mic concediu.

Ultimul gînd se referea la şefii noştri, ai lui Albert şi ai mei. Cei în faţa cărora răspundeam, superiorii noştri ierarhici.

- Curînd, după ce toate aceste probleme vor fi rezolvate, într-un mod sau altul... O să le cer concediul ăla.

Călătoriile temporale! Erau cheia de acces la multe dintre evenimentele din trecut şi majoritatea personajelor istorice. Am simţit o uşoară părele de rău că aceia care au alcătuit legile de funcţionare ale complexului au decis să elimine foarte simplu unul dintre paradoxurile acestor călătorii temporale şi ne oblige să ignorăm complet orice informaţii ale celor din viitor. Singurele informaţii cît de cît luate în considerare erau pericolele majore pe care ne erau semnalau ca rezultate ale acţiunilor noastre, probleme pe care trebuia să facem orice în puteri pentru a le rezolva. Canalul de comunicaţii nu era accesibil nimănui din complex, nici măcar lui Albert şi cu mine, sau IA-ului. Informaţiile veneau de la şefii noştri direcţi – sau cel puţin prin intermediul lor de la un alt departament – printr-un canal protejat urmînd ca noi să le verificăm şi apoi să acţionăm în consecinţă. Inteligenţa Artifială era programată să reacţioneze în consecinţă dacă noi am fi încercat să ne trimitem nouă înşine din trecut informaţii de orice fel şi să le elimine cu orice preţ. Chiar şi cu costul vieţilor noastre, sau cel puţin aşa ni s-a spus, şi era valabil pentru fiecare persoană din complex.

- E rău că tocmai acum nu au făcut nimic ca să ne avertizeze asupra problemelor pe care le avem, am gîndit eu din nou cu voce tare, sau cel puţin era echivalentul unui gînd rostit cu voce tare.

Oricum nu aveam cum să ştiu dacă am vorbit sau nu: sunetele de orice fel nu păreau să circule în mediul înconjurător, sau cel puţin începuseră să mă ocolească în urmă cu cîteva minute.

Revenind la şirul gîndurilor mele, am găsit foarte probabil faptul că evenimentele prin care treceam făceau parte tocmai din acel gen de evenimente pe care trebuia neaparat să le rezolvăm singuri, fără nici un fel de intervenţie din exterior. Am mai trecut de vreo două ori prin cîteva cazuri la fel de importante... Sau cel puţin aproape la fel de importante. Lipsa oricărui semnal de alarmă din viitor m-a făcut să mă întreb daca mai exista cineva în viitor capabil să ne anunţe de acel pericol – fie au murit cu toţii, fie nu mai aveau acces la informaţii despre ce se întîmplă sau la un dispozitiv temporal ca să poată să trimită soluţii.

Am tresărit în momentul în care am auzit un zgomot îndepărtat, de parcă un corp s-ar fi prăbuşit alături de mine. Era prima schimbare percepută în noul meu mediu înconjurător, mi se părea atît de straniu încît la început nici măcar nu l-am luat în considerare. Nu fusese neaparat zgomotul căderii unui corp uman, deşi pentru o fracţiune de secundă aş fi putut să cred asta... Era ceva prea vag pentru a-mi atrage atenţia mai mult de cîteva clipe scurte, dar care a declanşat memoria pe termen scurt în defavoarea gîndurilor fără şir care se îngrămădiseră în jurul meu: ultimul lucru pe care mi-l aminteam dinainte de intervenţie erau lentilele dispozitivului adus deasupra corpului meu spre care priveam fix. Dispozitivul acţiona o combinaţie de raze laser şi radiaţii electromagnetice, dar detaliile sale tehnice mă depăşeau. Semăna vag cu dispozitivile de transfer temporal al conştiinţei, cu care de altfel eram foarte obişnuit, dar cam atît. Era o aplicaţie practică a aceluiaşi tip de aparat, mi s-a spus, iar modificările lui continue erau urmărite doar de cîţiva. Iniţiaţii.

Sub influenţa relaxantului pe care cineva mi-l introdusese în organism ceva mai devreme, undeva la limita dintre somn şi veghe, cu simţurile filtrate la maxim, stăteam în continuare întins lejer fără să mai simt chingile cu care corpul meu era prins bine de marginile patului. De asta eram sigur: nimic nu se modificase de ceva timp, patul şi lentilele erau ultima amintire mai importantă. Ştiam că urmează testarea conştiinţei mele pentru a verifica în ce fel fusese afectată în ultima călătorie, iar dispozitivul laserului a cărui imagine îmi rămăsese imprimată pe retină era doar unul din aparatele pe care aveau de gînd să le folosească pentru asta. Acurateţea operaţiei era fără greş, dar nici unul dintre cei testaţi pînă atunci nu îşi revenise pentru a povesti senzaţiile ei. Mi-o repetasem constant de la conversaţia cu Albert pînă acum, foarte preocupat de aspectul asta.

M-am întrebat cît se poate de calm cînd aveau să îşi înceapă ceilalţi testele, oricare ar fi ele. Operaţiile se pare că întîrziau, ba nu – întîrziau cu siguranţă şi nu îmi dădeam seama de ce. În lipsa altei activităţi gîndurile au început să îmi revină în valuri, dar nu la aceeaşi intensitate ca mai devreme. Dacă înainte doar aşteptam să se întîmple ceva, chiar asa uşor tensionat cum eram, acum am început să fiu preocupat de lipsa oricărei activităţi din jurul meu. Am încercat să privesc în jur pentru a tresări violent: ochii îmi erau închişi şi nu îmi aminteam să îi fi închis în ultimele minute. De parcă adormisem fără să îmi dau seama. A fost momentul în care mi-am adus aminte de zgomotul de cădere pe care îl auzisem un pic mai devreme, să fi fost doar cîteva secunde mai devreme. Cel mult un minut. Era imposibil să îmi dau seama cu precizie.

Imaginea dispozitivului pe care credeam că îl privesc a început să îmi joace în faţa ochilor şi să se tulbure pe măsură ce încercam să deschid ochii împăienjeniţi de somn. Ceva îmi intra în ochi, deranjîndu-mi vederea. Pînă la urmă nu adormisem întins pe patul de spital, iar ceea ce simţeam în ochi era un lichid necunoscut care fusesem cufundat în întregime – am început să îl simt peste tot pe corpul gol şi foarte ud. Am mişcat capul, mai întîi încetişor, apoi violent, dar n-am reuşit decît să simt frecarea cu lichidul dens din jurul meu şi atît. Corpul nici acum nu puteam să mi-l mişc, era prins bine de ceva. În cele din urmă mi-am revenit. Am clipit des cîteva secunde bune încercînd să mă dezmeticesc: nu mă mai aflam în laboratorul de test. Ceea ce priveam se transformase într-un capac de plastic semi-transparent care fusese tras deasupra mea şi care semăna vag cu lentilele laserului din cauza unui joc de lumini şi umbre ireconoscibile ce veneau de dincolo de bariera aproape impenetrabilă la lumină ce mă separa de restul. Luminile unor aparate electronice, eram sigur de asta. Le simţeam aproape fizic dincolo de capacul de platic, deşi nu eram capabil să le văd clar şi cu atît mai puţin să le pipăi sau să le aud. M-am simţit frustrat pentru că nu mai luam parte la acţiune, eram izolat şi nu îmi puteam da seama de ce. De fapt ajunsesem să stau în picioare, sau aproape în picioare şi ceva important se schimbase nu doar în poziţia mea.

Senzaţiile fizice au revenit cu violenţă sub forma unei senzaţii generale de rău, şi m-am trezit respirînd cu greutate sub influenţa unei emoţii mult mai violente... de parcă respiram pentru prima oară în viaţa mea: îmi venea foarte greu să cred că putusem fi atît de norocos încît să fiu prima persoană care să se trezească după teste. Oxigenul pur care îmi era vîrît pe gît în forma lui lichidă, o descărcare în regim de urgenţă, avu o influenţă importantă asupra stării de agitaţie în care intrasem. L-am înghiţit cu recunoştinţă în aşteptarea senzaţiei pe care o avea mereu asupra mea. Euforie, în valuri oprite numai de senzaţia de rău. Nu ştiam dacă aceste teste au avut succes sau nu, sau cum mi-am revenit, cel mai important era că îmi revenisem şi că îmi puteam susţine poziţia cu toate puterile. Însă muşchii mă dureau ca naiba, tot corpul de fapt. De parcă trecuse peste mine un camion, şi încă de mai multe ori. Şi mă simţeam de parcă tot eu trebuia să îl ridic de pe corpul meu pentru a face loc aerului în plămîni.

Am împins capacul de plastic semitransparent la o parte şi am încercat să mă ridic pe picioarele mele... o acţiune dificilă pentru că cilindrul plin cu lichid în care fusesem introdus era înclinat la aproximativ 45 de grade rezemat între doi pereţi iar cablurile care mă ţineau conectat la aparatele de măsură a semnelor vitale erau încă prinse de corpul meu. A trebuit să le desprind pe fiecare pe rînd, şi usturau suficient de tare pentru ca durerea să îşi facă simţită prezenţa prin starea de euforie. Am deschis capacul, nu fără a-l face să se crape în vreo cîteva locuri din cauza forţei cu care am împins... devenisem mult mai puternic decît credeam eu că sînt, sau poate plasticul era de calitate proastă şi se spărgea uşor. O parte a lichidului din interior se scurse pe jos, înainte ca să apuce să se scurgă împreună cu restul prin orificiile special create pentru eliminarea conţinutului la deschiderea cilindrului. Am ieşit, eram în continuare gol puşcă şi foarte ud. Masca de oxigen lichid atîrna de faţa mea şi m-a tras înapoi spre obiectul de aproape doi metri şi jumătate lungime şi cam un metru în diametru atunci cînd am făcut primul pas spre restul lumii. O parte din masca de oxigen, tuburile pentru respiraţie şi hrănire conectate de mască s-au rupt cu un fîşîit puternic atunci cînd m-am împiedicat de ceva întins pe jos. Am alunecat pe lichidul scurs din cilindru, iar după ce m-am redresat am smuls cu violenţă restul măştii care rămăsese agăţat de mine, rupînd complet şi restul tuburilor. Am aruncat-o nepăsător alături, fără să mă mai intereseze unde ajunge. Zgomotul de plescăit cu care a căzut nu m-a impresionat deloc. Mai văzusem cilindre pentru bio-reparaţii de cîteva ori, în infirmerie – în ele erau băgaţi răniţii în cazurile mai grave sau cei în comă. Lichidele de pe corpul meu, pline de viruşi şi bacterii special manipulate genetic, aveau scopul de dizolva dejecţiile în elementele chimice componente şi de a oferi un mediu steril cu elemente care să oprească orice urmă de infectare a rănilor deschise. Alt set de viruşi şi bacterii îmi erau introduse în corp odată cu aerul şi substanţele necesare vieţii.

- Da, am remarcat eu în gînd, noi oamenii ne-am învăţat bine lecţia: dacă tot trăim într-un mediu plin de elemente microscopice care ne pot anihila oricînd dacă nu sîntem atenţi, mai bine să le folosim pentru propriile noastre scopuri decît să distrugem totul fără discernămînt.

Întreaga încăpere era răvăşită de parcă acolo se dusese o luptă sau trecuse un taifun, nu a fost nevoie de mai mult de o privire, fie ea chiar şi sumară, pentru a fi sigur de asta. Cu toate acestea aparatele de monitorizare şi întreţinere a căror lumini le observasem prin capacul cilindrului continuau să funcţioneze ireproşabil. Zgomotul înfundat pe care îl auzisem mai devreme, cu puţin înainte de a mă trezi complet, fusese probabil doar unul dintre elementele cele mai apropiate şi care afectase totul, inclusiv mediul în care mă găseam. Am început să mă agit. Zgomotul nu fusese responsabil pentru trezirea mea, cred, dar era în mare măsură responsabil cu starea psihică în care mă aflam. Cilindrul alăturat era şi el deschis, de fapt spart. Erau doar două cilindre de bio-reparaţii în toată încăperea şi păreau să fie cele mai vizate elemente de tehnologie dintre toate în încercarea de a le distruge. Bucăţi ale capacului de plastic ce izola conţinutul de exterior şi chiar fragmente de metal din celălalt cilindru scrîşneau sub picioarele mele cînd m-am apropiat de el. O a doua mască zăcea fîşii pe jos. M-am uitat cu atenţie la capsulă: fusese spartă de cel adăpostit înăuntru. Ca şi în cazul meu, doar că eu acţionasem cu mai multă grijă. Cineva acţionare foarte violent pentru a ieşi de acolo, dovedise o putere care cu greu putea fi atribuită unei fiinţe umane. Persoana din interior lipsea, dar chiar şi aşa m-am uitat în jur căutîndu-o. Atunci a fost prima oară cînd am privit cu mai multă atenţie în jurul meu, aprobînd gîndul de mai devreme că tocmai trecuse un taifun. Cilindrul pentru bio-reparaţii în care fusesem introdus fusese lovit cu putere şi acum zăcea într-un colţ, îndoit în cîteva locuri şi avariat. Avariile nu m-ar fi putut pune în pericol, dar ridicau totuşi o serie de întrebări.

- Cît timp a trecut cu adevărat de cînd am început testele? Săptămîni? Luni? Doar aşa ar fi explicabilă prezenţa mea aici.

Am considerat că am avut un noroc chior că cilindrul meu a mai funcţionat suficient de mult pentru a mă asista pe perioada trezirii. Un cadavru zăcea chiar în faţa lui, de el mă împiedicasem ceva mai devreme dar trecusem mai departe fără să îl observ. Îl considerasem doar un obiect fără viaţă... şi mă înşelasem numai pe jumătate. M-am aplecat asupra lui şi l-am întors pentru a-i putea vedea mai bine faţa – era un tehnician din departamentul de întreţinere, unul despre care ştiam că nu avea ce căuta în secţiunea complexului în care mă aflam. Încăperea în care fusesem testat se afla în imediata apropiere a micului spitalul integrat în complex şi avea coridoare şi uşi de legătură cu acesta şi cîteva dintre sălile în care erau adăpostite corpurile călătorilor temporali pentru a putea avea acces la ei cît mai repede în caz de nevoie. Iar acum... Iar acum a fost momentul în care am realizat cu adevărat că nu era tocmai în regulă. Nu în sensul distrugerii de echipamente şi a morţii unui om, ci în sensul întregii situaţii. Atunci m-am întrebat pentru prima oară cine fusese în interiorul celulalt cilindru bio-reparator şi unde se găsea ocupantul.

O amintire m-a făcut să tresar şi să mă aplec din nou asupra cadavrului: o rană parţial vindecată îi străbătea scalpul în apropierea urechii stîngi. De aia îmi amintisem de el atît de repede, în urmă cu cîteva zile fusese implicat fără voia lui într-o încăierare dintre gardieni şi subiecţii turbulenţi pe care îi ţineam închişi într-o secţiune separată a complexului. O victimă colaterală care tocmai trecea prin zonă făcîndu-şi meseria. Atunci îi făcusem o vizită la spital şi ştiam că lucrează – lucra de fapt, pentru că acum e mort – în aceeaşi zonă în care se afla cămăruţa în care erau adăpostite bio-mecanismele pe care le activasem ceva mai devreme pentru Albert. Bio-terminatorii la care numai el şi cu mine aveam acces, sau cel puţin aşa ar fi trebuit. Am căutat repede o oglindă sau ceva, orice, în care să îmi pot privi chipul dar nu aveam nici o sansă să găsesc vreuna. Oricum ştiam că era inutil: nu văzusem niciodată bio-terminatorii îndeaproape, dar ştiam că fuseseră remodelaţi după adn-ul nostru atunci cînd Albert şi cu mine am preluat conducerea complexului. Cel puţin la suprafaţă ar fi trebuit să arate de parcă ar fi fraţii noştri gemeni identici! Am renunţat la căutare în scurt timp, şi sub influenţa emoţiei puternice mi-am trecut mîna prin părul pe care îl ştiam lung, dar acesta dispăruse. Acum în locul lui era doar o ţeastă rasă, iar contactul palmei cu firele de păr abia ivite din piele îmi provocă o reacţie neplăcută. Asta nu însemna mare lucru, oricare dintre membri echipei putea să-mi tundă părul de pe cap fără să-mi dau seama, dar nu am reuşit să alung temerile...

Pînă la urmă nu mă trezisem în propriul corp după o repriză reuşită de teste aprofundate, ci doar fusesem transferat într-un bio-mecanism. Eram cam dezamăgit de asta: în ciuda şanselor neglijabile pe care le aveam, sperasem altceva. Dorisem altceva. Nu aveam de unde să ştiu cît timp a trecut de la începutul testelor, probabil cîteva ore sau zile, sau dacă transferul fusese o reacţie secundară. Poate intervenise o stare de necesitate iar acţiunea era realizată automat şi cu prioritate maximă, în ciuda situaţiei în care mă găseam la momentul respectiv... Dar erau ultimele lucruri care mă interesau. Albert fusese transferat la rîndul lui într-un bio-terminator, şi plecase demult... cel puţin de cîteva minute bune. Puteam doar să bănuiesc motivele pentru care tehnicianul ajunsese înăuntru, într-un loc în care nimeni uman n-ar fi avut drept să intre sau de ce zăcea mort, dar eram sigur ca Albert avea răspunsuri foarte bune la acele întrebări. Însă ceea ce vroiam cu adevărat să aflu era ce anume se întîmplase atît de grav încît au fost activati bio-terminatorii. Sau dacă avea legătură cu Iacob.

Am traversat rapid încăperea, oricum nu aveam nevoie de mai mult de cîţiva paşi. Cele cîteva arme care ne fuseseră puse la dispoziţie erau încă acolo, sau cel puţin cea mai mare parte a lor. Îmi era greu să estimez cu exactitate pentru că rastelul fusese răvăşit în ultimul hal, şi eram sigur că Albert luase nişte arme la plecare. Urmele de ricoşeu m-au făcut să mă gîndesc că tehnicanul mort căuta de fapt armele şi chiar a ajuns la ele cu puţin timp înainte de activarea bio-mecanismelor. Iar Albert l-a ucis pentru asta. Mi-am ales cîteva arme de mînă, dar suficient de puternice pentru a face faţă la aproape orice din complex, apoi am ieşit din încăpere. Haine nu am găsisem, dar asta era cea mai mică problemă.

Culoarul părea să fie la fel de afectat ca şi cămăruţa deşi mizeria era mult mai puţină. Dar nici nu mă aşteptam să fie o atmosferă ca de spital: mă aflam în Sectorul Izolaţilor, plin cu oameni de-ai noştri care o luaseră razna de-a lungul timpului după prea multe reprize de călătorii temporale, pierzind contactul cu realitatea, şi subiecţi pe care am reuşit să îi extragem din trecut folosindu-ne de diverse tehnici de improvizare a unor capsule de criogenare naturale de lungă durată. De obicei gheţari, deşi nu rezistaseră prea mulţi gheţari de suprafaţă în urma schimbărilor majore ale ultimelor 15 decenii, dar şi condiţii speciale create de către noi în peşteri izolate. Îi ţineam sedaţi în cea mai mare parte a timpului, cît să nu facă necazuri, dar nu am reuşit să le eliminăm complet. Necazurile adică. Nu îi puteam lăsa liberi nici măcar în complex, cu atît mai puţin în lumea exterioară care nu era conştientă de existenţa lor. Oricum majoritatea constituiau un pericol pentru ei înşişi şi pentru cei din jurul lor... aşa că îi ţineam închişi pentru a-i studia. Chiar şi cei cărora descărcarea în propriul corp le provocase traume se aflau aici, dar erau la fel de activi ca legumele din pieţele agroalimentare ale lumii. Atîtea cîte au mai rămas. Ne-am fi minţit pe noi înşine dacă am fi considerat că îi studiam în izolare doar pentru binele lor şi dintr-un motiv de altruism complet dezinteresat, dar încercam cu adevărat să îi ajutăm în măsura posibilităţilor. Şi în limita răbdării gardienilor – exista un motiv bun pentru care am ales să păstrăm bio-terminatorii tocmai în Sectorul Izolaţilor, la mai mult de jumătate de complex depărtare de elementele esenţiale ale acestuia. Şi anume că Sectorul Izolaţilor era cea mai sigură secţiune dintre toate, cea în care combinasem securitatea umană cu cea a IA-ului şi a diverselor capcane independente de tot restul. Sau cel puţin aşa era pînă de curînd, pentru că dacă ar fi să mă iau după dezordinea din jurul meu taifunul din cămăruţa bio-terminatorilor trecuse de fapt peste tot luînd cu el toate fiinţele vii din sector. Cu toate acestea, singurul cadavru era cel de care m-am împiedicat mai devreme.

Am găsit cîteva haine de schimb pe culoar, într-unul din dulapurile zidite în perete, şi m-am îmbrăcat cu rapiditate. O haină albă, într-o singură culoare, simplă. Nişte pantaloni largi de aceeaşi culoare. Oricum nu am fost niciodată pretenţios. Am luat şi un dispozitiv personal de comunicaţii din rezerva de urgenţă a dulapului, cutie pe care a trebuit să o forţez ca să se deschidă. Însă asta s-a dovedit a fi o problemă minoră pentru capacităţile bio-mecanismulului; aliajul de titan pe care îl folosim de obicei pentru a proteja echipamentele de comunicaţie s-a motolit ca o foaie de hîrtie în pumnul meu. Mi-am pus ochelarii pe nas şi am plecat mai departe.

- Computer, ce se întîmplă?! Gigi!! Răspunde!

O vreme destul de îndelungată, cel puţin din punctul meu de vedere, nerăbdător, nu am primit nici un răspuns de la Inteligenţa Artificială. Contactul cu Gigi s-a restabilit brusc aproape de ieşirea din secţiune odată cu ţiuitul familiar al dispozitivul de comunicaţii aflat acum la incheietură. O imagine holografică a împrejurimii mi-a apărut în faţa ochilor, o hartă tridimensională proiectată în interiorul ochelarilor se suprapuse peste nuanţele de albastru-mat ale pereţilor din jur. Nu mă aşteptasem nici un moment ca tăcerea lui Gigi să dureze chiar atît de mult, dar eram sigur că avea să îmi răspundă: conştiinţa mea fusese transferată într-un bio-terminator, ceea ce se putea face numai prin intermediul IA-ului, nu însemna decît că toate blocajele aplicate accesului meu la el fuseseră eliminate. Nu ştiam de cine sau din ce cauză, dar chiar nu avea importanţă. Speram doar să nu-şi fi încetat funcţionarea după aceea. Însă atîta vreme cît exista energie electrică pentru lumina de pe culoare iar uşile se deschideau cînd treceam prin apropiere aveam o speranţă că şi funcţiile de decizie ale lui Gigi continuau să ruleze undeva în nucleul IA-ului, nu doar cele de bază.

Oricum, în cele cîteva minute am avut timp să străbat toată Secţiunea Izolaţilor care era în întregime răvăşită şi pustie. Se părea că toţi s-au grăbit să plece cît mai repede de acolo lăsînd în urma lor o dezordine de nedescris, dar şi uşile blocate – a trebuit să forţez cîteva ca să trec de ele. În afară de tehnicianul mort în încăperea în care mă trezisem nu am mai găsit nici un cadavru, de fapt nici o urmă proaspătă de sînge sau de rămăşite umane – simţurile bio-mecanismului erau la fel de bune ca oricare senzor de ultimă generaţie chiar dacă suportul era organic. O singură cale de acces era liberă cu uşile larg deschise sau doborîte de-a dreptul, păstrînd pe ele urmele cuiva foarte puternic care le-a forţat să se deschidă. Probabil că conştiinţa lui Albert, descărcată într-un bio-terminator, se grăbise să ajungă într-o altă secţiune a complexului în care fusese nevoie de prezenţa lui în timp ce aceasta fusese complet izolată de exterior. Aş fi putut să o urmez pînă la ieşire, dar preferasem să ocolesc un pic, şi n-am regretat deloc: semnele pe care le-am citit în dezordinea din sector erau foarte relevante pentru un ochi avizat. Iar dacă Albert nu era în stare să rezolve singur situaţia respectivă mă îndoiesc că l-aş mai fi putut ajuta cu ceva.

IA-ul mi-a oferit explicaţia foarte sumară la situaţia actuală: Iacob reuşise să scape din izolare şi acţiunile lui au afectat această secţiune, aşa că Gigi a izolat-o. Nu a putut să îmi explice de ce oamenii dispăruseră fără urmă pentru că a încetat să mai primească date de orice fel de la senzori la scurt timp după aceea, într-un mod foarte brusc şi independent de voinţa lui, iar în acel moment toţi erau încă prezenţi, totul părea relativ normal. Era sigur că cineva i-a deconectat intenţionat senzorii, probabil distrugînd pereţii intermediari şi secţionînd magistralele din fibră optică ce făceau legătura între secţiunile diferite ale complexului... dar pentru asta ar fi trebuit să ştie unde anume să acţioneze şi să aibă uneltele necesare, iar Iacob nu deţinea nici una din cele două elemente. I-am dat dreptate în scurt după aceea, cînd am ajuns lîngă peretele afectat: fusese demolat aproape în întregime, resturile de cabluri ieşeau în evidenţă printre rămăşiţe... fuseseră roase în multe locuri pînă la secţionare.

Nimeni în afară de Albert şi cu mine nu mai ieşise de atunci din secţiune, IA-ul mi-a confirmat-o cu siguranţă. Dacă ultima senzaţie pe care Gigi o remarcase printre oameni a fost cea de nelinişte, ulterior a existat haos, bătăi şi chiar frică, şi astea a trebuit să i le spun eu. N-am reuşit să găsim nici un motiv pentru care bio-mecanismele nu au fost afectate în vreun fel de către acţiunile lui Iacob spre deosebire de populaţia umană din Secţiunea Izolaţilor. Poate ăsta era rolul tehnicianului mort, în afară de a pune mîna pe nişte arme, dar îmi lipseau cele mai multe informaţii pentru a trage o concluzie corectă, sau măcar una care să aibă sens.

Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost faptul că Gigi considera testul personalităţii mele ca fiind un succes, a fost primul lucru de care m-a anunţat pe scurt fără a-mi mai spune motivul transferului conştiinţei mele într-un bio-terminator. Probabil s-a întîmplat pentru că bio-mecanismul era la îndemînă, pregătit să o primească... sau poate pentru că testul a coincis cu necesitatea de a fi transferat. Oricum nu-mi făceam speranţe că aveam să aflu prea curînd, mai ales că nimeni altcineva nu fusese conştient de acest transfer... doar IA-ul înainte de a pierde contactul cu întreaga secţiune. Mi-a spus şi asta, împreună cu faptul că drepturile asupra complexului şi tot ce se găsea în el îmi fuseseră restabilite şi că ne aflam în centrul unui eveniment de prioritate foarte mare. Unul care punea în pericol planeta, întreaga populaţie umană, şi pe el. Din punctul lui de vedere ceilalţi încă mai aşteptau să mă trezesc în corpul meu, în rezerva dedicată celor analizaţi în spitalul complexului.

- Sau ceva pe acolo, spuse el la un moment dat, ceea ce m-a pus pe gînduri, dar n-am insistat – nu era stilul lui să fie ambiguu, dar i se mai întîmpla uneori.

Un lucru era absolut clar: complexul era compromis. Atît ca securitate, cît şi din punctul de vedere a performanţelor călătorilor temporali. Oricît de mult îmi displăcea asta, nu aveam de ales decît să o admit. Aveam de ales să rezolv problema fără a distruge complexul, alături de Albert, sau să activez mecanismele de autodistrugere şi să plec de acolo cu o copie a tuturor informaţiilor pe care Gigi pe putea salva.

- Gigi, fă o copie a tuturor informaţiilor pe care le ai la dispoziţie şi salveaz-o la un loc sigur. Trimite o copie autorităţilor temporale apoi izolează complet complexul. Nimeni nu iese şi nimeni nu intră pînă nu rezolvăm situaţia.

- Am început deja să fac asta. Acum înregistrez în timp real în mai multe locuri pentru a mări şansele de recuperare a informaţiilor.

Ştiam cu siguranţă că existau mai multe copii de siguranţă ale IA-ului pe undeva prin sistem, gata să iasă la suprafaţă dacă versiunea curentă îşi înceta funcţionarea, dar nu erau de nici un folos dacă această versiune era compromisă în vreun fel sau altul dar îşi continua existenţa. De aceea consideram datele pe care Gigi le înregistra acum mult mai importante decît Gigi în sine, iar el ştia asta foarte bine: era programat să moară la datorie. Asta în cazul în care îşi putea considera ştergerea din sistem ca moarte.

- Albert a dat ordinul?

- Domnule, asta-i soluţia standard.

Parcă era jignit de insinuarea mea. În alte condiţii poate aş fi zîmbit la tonul dintr-o dată oficial.

- Dar da, Albert mi-a dat aceleaşi ordine. A specificat că trebuie să izolez complexul chiar şi cu riscul morţii tuturor din interior.

Bine a făcut. Tocmai eram să fac şi eu acelaşi lucru. Iar acum...acum trebuie să salvăm ceea ce mai poate fi salvat.

- Unde-i acum Albert?

- În centrul de comandă.

Pentru Gigi centrul de comandă reprezenta Încăperea de Urmărire şi cele cîteva încăperi auxiliare, inclusiv birourile. Adică locurile prin care comandaţii îşi petreceau cel mai mult timp, atunci cînd nu erau plecaţi în misiune înapoi în trecut şi erau în complex.

- Efectivul acestuia este aproape complet, la fel şi cel al spitalului compexului şi cel de supraveghere al călătorilor temporali. Două secţiuni sînt complet pustii, restul oamenilor răspund la apel aproape în întregime. Am înregistrat 14 victime umane pînă acum, şi 38 de oameni dispăruţi fără urmă.

- Cum e starea călătorilor temporali?

- Aceeaşi ca în momentul în care te-ai întors din misiune. Nu a apărut nici o schimbare semnificativă.

- Mă duc şi eu în centrul de comandă. Anunţă-i pe cei de acolo că vin.

Am luat-o la pas rapid în direcţia respectivă. Nu avea rost să mă grăbesc chiar atît de tare să ajung la destinaţie, chiar dacă Albert o făcuse deja. Urma să-mi ia cîteva minute bune pînă să ajung la destinaţie, complexul ocupa cîteva hectare bune pe fiecare dintre cele 4 nivele. Aveam timp şi chef de o conversaţie cu IA-ul.

- Gigi, am remarcat eu la un moment dat, de ce au fost activaţi bio-terminatorii?

- Necesitate. Pentru protejarea oamenilor din complex şi a complexului în sine.

Asta ştiam deja. Aşa că am insistat:

- Ce fel de necesitate? Protecţie faţă de ce anume? Faţă de Iacob? Vreau detalii.

- Iacob e o primejdie. E incontrolabil.

Asta o ştiam, mi-a spus-o şi Albert într-o altă formă. Cu acel prilej am redescoperit avantajele poziţiei de conducător al complexului: Gigi redevenise blînd ca un miel, şi era gata oricînd să îmi pună la dispoziţie datele pe care le avea. Imaginile despre eveniment au început să se deruleze în jurul meu, în dispozitivul de comunicaţii, pe măsură ce Gigi le explica:

- Complexul nu are la dispoziţie trupe speciale de intervenţie pentru a fi folosite în caz de nevoie şi nici nu există vreo posibilitate de a primi aşa ceva atîta vreme cît există bio-terminatorii, după cum ştii prea bine, aşa că Albert s-a gîndit că îi poate folosi pe gardienii din Secţiunea Izolaţilor pe post de trupă de şoc. Ei sînt cei mai bine pregătiţi fizic dintre toţi, şi au la dispoziţie singurele arme de luptă corp la corp din perimetru. Ideea avea să fie sortită eşecului, pentru că Iacob îi aştepta şi nu au apucat să ajungă nici măcar în sectorul respectiv înainte ca situaţia să devină explozivă. Au distrus perimetrul de securitate iniţiat în jurul lui, dar asta a declanşat două explozii masive în exteriorul complexului, ameninţînd structura de integritate. Apa oceanului a năvălit în secţiune şi a omorît 12 gardieni înainte de a reuşi să o izolez complet.

Era prima oară în istoria complexul cînd structura exterioară era compromisă, iar asta ne punea în pericol pe toţi. Ne aflam îngropaţi pe fundul oceanului, în apropierea platoului continental american, într-o zonă complet pustie şi nelocuită, iar presiunea apei de deasupra era un element care nu ne punea probleme în condiţii normale. Dar acum, cînd Iacob părea pornit să ne distrugă complexul cu noi toţi înăuntrul lui, nu mai erau deloc condiţii normale.

- Asta a activat măsurile de securitate extreme, inclusiv a pregătirii bio-terminatorilor pentru acţiune imediată, a continuat IA-ul, dar transferul conştiinţelor în ei a avut loc în alte condiţii.

- Cînd a avut loc evenimentul? am întrebat eu deşi ora îmi era disponibilă în înregistrările lui.

Gigi a sesizat nuanţa întrebării mele, şi mi-a răspuns prompt:

- În timpul procedurii de verificare a conştiinţei tale. Presupun că vrei să ştii exact cînd... Ei bine, în primele două minute. Procesul de transfer ţi-a preluat conştiinţa pe măsură ce era verificată pentru a o implementa în bio-terminator. Am considerat să nu mai aştept rezultatul operaţiunii şi apoi să fac transferul, mai ales că nimeni nu a încercat asta pînă acum. În alte condiţii se vor putea folosi bio-mecanisme normale.

Asta lămurea foarte multe. Chiar totul: nereuşitele procesului, starea mea. Totul. Era un lucru bun de ştiut pentru următoarele verificări, dacă urma să se mai ajungă acolo... în acest complex sau altul asemănător.

- Se ştie ce urmăreşte Iacob? am întrebat eu, în cele din urmă, cînd mi-am revenit din reverie.

- Vrea să preia controlul complexului. Sînt sigur de asta, în ciuda evenimentelor nefericite de mai devreme.

- Adică a ta. Tu controlezi sistemul.

Deşi al naibii de eficient, lui Gigi îi lipsea un anume simţ al ironiei pe care îl foloseam fără probleme pe el. Nu întotdeauna, dar ăsta era un prilej excelent. Oricum nu se supăra, chiar dacă uneori reacţiona în consecinţă. Acum însă a oprit imaginile pe care mi le-a furnizat constant despre acţiunile de mai devreme şi situaţia curentă. Pe afişajul tridimensional al consolei de comunicaţii de derula acum numai date de localizare pe o hartă şi traseul optim spre Încăperea de Urmărire. Aş fi reuşit să ajung şi singur, în cele din urmă, cu atît mai mult cu cît nu era greu să te orientezi prin complex, dar Gigi căuta să mă ajute cît mai mult posibil, ca de obicei.

- Da, sînt vizat, a recunoscut el. Au fost lansaţi cîţiva viruşi de computer de la cîteva sisteme periferice, dar pînă acum le-am făcut faţă.

Ţinînd cont că pentru IA toate terminalele din complex erau sisteme periferice, informaţia nu mă ajuta cu nimic. Puteam oricînd să cer informaţii suplimentare în privinţa localizării, dar m-am abţinut: nu mă interesa. M-ar fi ajutat prea puţin în situaţia actuală. Totuşi, informaţia mi-a adus în atenţie o întrebare: Iacob are ajutoare? Mi-am răspuns tot eu că nu cred asta, şi am preferat să nu îi pun lui Gigi întrebarea.

- Care a fost ţinta acelor viruşi?

- Eu, evident. Viruşii respectivi sînt ineficienţi pentru voi, oamenii.

- Ştiu că tu, dar care parte a ta? Eşti un IA care controlează tot sistemul. A fost atacat nucleul sau funcţiile tale? Care funcţii?

- A atacat totul.

Asta m-a pus pe gînduri, dar pentru moment mi-am îndreptat atenţia spre altceva:

- Ştefan Iacob este biolog şi genetician. Nu are nimic de-a face cu computerele mai mult decît a fi un simplu utilizator al lor, o ştie toată lumea. Cum îţi explici că atacurile pe care le iniţiază sînt complet atipice lui?

- Nu-mi explic, asta e treaba voastră, a oamenilor. Nu am identificat nici un virus si nici o bacterie care să atace fiinţele vii în vreo formă sau alta, lucru care ar fi mai degrabă tipic lui Iacob. O arma biologică i-ar fi mult mai la îndemînă dacă oamenii ar fi cei vizaţi.

- Dar nu ai acces nici măcar acum la Sectorul Izolaţilor.... Oamenii de acolo au dispărut fără urmă. Am văzut doar unul singur acolo, şi era mort. Ucis cu o lovitură puternică în cap.

- Nu am identificat nici un virus sau bacterie care să atace fiinţele vii şi care să reprezinte un pericol biologic.

Pentru prima oară de cînd m-am trezit în corpul bio-terminatorului m-am gîndit cu adevărat la motivul morţii tehnicianului. Mi-a devenit clar că el încercase să îmi avarieze cilindrul pentru bio-reparaţii fără prea mult succes, şi că a fost omorît de către Albert atunci cînd conştiinţa acestuia a fost transferată în celălalt bio-mecanism. De ce, nu aveam cum să o ştiu cu siguranţă, dar puteam să bănuiesc destul de bine că a acţionat sub impulsul necesităţii: trebuia să ajungă repede într-un loc anume şi nu avea timp să dialogheze cu un element potenţial periculos pentru o resursă importantă în apărarea complexului. Tot ca o bănuială vagă, pentru că detaliile îmi lipseau iar pe IA nu mă puteam baza prea mult pentru a le completa dar în schimb îl cunoşteam foarte bine pe Albert, puteam spune că cel mai bun motiv pentru care s-a grăbit atît de tare a fost propria moarte... transferul conştiinţei sale petrecîndu-se în momentul propriei morţi. Era unul dintre parametrii de intrare în funcţiune a bio-terminatorilor în momente de necesitate, de pericol.

M-am întristat... Se putea crea oricînd o clonă pentru transferul conştiinţei lui Albert înapoi într-un corp uman identic cu originalul, dar ştiam cu siguranţă că el nu va mai fi mereu acelaşi. Şi, de data asta o simţeam ca o senzaţie de apăsare datorată unor evenimente neplăcute, că se trecuse peste o limită dincolo de care viaţa de zi cu zi nu va mai fi din nou aceeaşi. Un punct fără întoarcere. Era uşor pentru noi, pentru conştiinţele călătorilor temporali, să trecem peste moarte bio-mecanismelor pe care le puteam „locui” timp de ani sau zeci de ani – erau doar niste unelte pentru indeplinirea misiunilor. Dar moartea propriilor noastre corpuri era ceva foarte diferit. Sau cel putin aşa îmi imaginam, nu am auzit cazuri de călători temporari care să fi supravieţuit acestor morţi. Din punctul acesta de vedere eram la fel de vulnerabili ca orice om obişnuit. Dacă eu existat asemenea cazuri, probabil au fost foarte puţine, excepţionale, şi era în interesul tuturor să nu fie făcute publice.

- Gigi, cum a fost omorît Albert?

IA-ul nu s-a mirat de concluzia mea prin nici unul dintre ticurile pe care învăţasem să le observ, şi nici nu s-a ostenit să o nege în vreun fel:

- O descărcare electrică într-unul din panourile de alimentare a comunicării cu entităţile trimise înapoi în timp din apropierea Încăperii de Urmărire a dus la un incediu, iar Albert s-a deplasat pînă acolo ca să verifice acţiunile de stingere a focului şi de reparare imediată a panoului. Suspectez că scurt circuitul a fost un act de sabotaj. Nu am acces la înregistrările camerelor de filmat pentru a fi sigur.

Îmi era aproape frică să întreb de ce, dar pînă la urmă am pus întrebarea.

- Unul dintre cei care au intervenit pentru stingerea incendiului l-a omorît pe Albert fără nici un fel de provocare atunci cînd acesta a ajuns la faţa locului. A fost izolat de către ceilalţi, dar nu am reuşit să aflăm motivele acţiunii sale. Rectific... a fost omorît. E a cincisprezecea victimă umană înregistrată de la începutul incidentelor.

Schimbarea de ton mi-a atras atenţia: deşi nu avea emoţii de nici un fel, Gigi fusese programat să se manifeste în diverse moduri în funcţie de circumstanţe. Ceva ce putea fi asemănat parţial cu emoţiile, dar prea sensibil sau superficial pentru a fi desluşit de cineva neiniţiat. Deocamdată, pentru că încă se lucra la partea aceea. Îndelungata mea colaborare cu Inteligenţele Artificiale, chiar şi la nivelul mai profund de programare a celei din complex, mă făcea un maestru în desluşirea acestor reacţii distincte. Iar acum se comporta de parcă ar fi fost stresat de nişte elemente pe care nu le cunoşteam. Se comportase aşa şi mai devreme, dar nu chiar atît de evident. Ştiam însă că IA-ul era mult mai complex decît îşi imagina vreunul dintre noi, oricare dintre persoanele care lucraseră pînă atunci cu el de altfel, iar motivul stresului ei putea să fie la fel de bine ceva din complex, în legătură directă cu ce se întîmpla în centrul de comandă sau în secţiunile izolate, ori oricare dintre călătorii noştri trimişi în trecut. Ori o întreagă combinaţie dintre aceste motive. Era prima oară în care existenţa lui şi a misiunii sale era ameninţată cu adevărat şi din mai multe părţi.

Gigi, datorită în special construcţiei sale mai deosebite pe partea de mecanică a supercomputerelor, era în stare să păstreze o comunicare constantă şi în timp real cu toate bio-mecanismele din trecut, indiferent de locaţia spaţio-temporală în care acestea se găseau. Cu condiţia să nu apară condiţii speciale ca cele de acum, în care comunicaţiile în sine să fie perturbate. Noi, oamenii din complex, eram capabili să urmărim doar transformările şi efectele acţiunilor bio-mecanismelor de-a lungul perioadei lor de funcţionare, şi asta doar pe baza rapoartelor lui Gigi şi a rezultatelor fizice pe care le recuperam în mod repetat tot prin intermediul lui. Interacţiunile noastre, cei din complex, în timp real cu cei din trecut aveau loc numai în funcţie de necesităţi şi era considerată cea mai importantă funcţie a IA-ului. Poate şi pentru că era cea mai recentă funcţie pe care am avut-o la dispoziţie.

Ni s-a spus că ne-ar fi fost imposibil să percepem toate fluxurile de informaţii implicate în acest complex temporal din cauza percepţiei liniare a timpului... ceva ce nu se aplică IA-urilor de tipul celui folosit de noi. Gigi făcea parte din prima generaţie de Inteligenţe Artificiale concepute în întregime de către alte Inteligenţe Artificiale, fără ajutor uman. Urmaşi ale hibrizilor care foloseau material de procesare creat prin inginerie genetică pe baza neuronilor umani şi procesoare cuantice, ele erau considerate următorul pas evoluţionar în cadrul inteligenţelor cunoscute de oameni şi eram foarte norocoşi că au acceptat să ne slujească. Nu fără anumite conflicte şi neînţelegeri în perioada de început a existenţei lor. Sau cel puţin aşa am auzit, din bîrfele şi poveştile care au răzbătut dincolo de bariera „strict confidenţial” aplicată tuturor proiectelor noastre. IA-urile ştiuseră ele ceva atunci cînd au ales să ne rămînă alături, anumite informaţii primite de la cineva căruia nu se aplicau legile timpului, era ultima poveste pe care o auzisem... una dintre poveştile în care fantezia lua amploare. Acordul AU, cel care stabilea relaţiile dintre Artificiali şi Umani, avea deja o vechime de decenii şi părea mai trainic decît niciodată.

Însă, după toată această reverie despre IA-uri, mi-a devenit absolut clar: ceva grav se întîmpla chiar acum în centrul de comandă. Ceva ce implica prezenţa mea cît mai rapidă acolo. Am grăbit pasul şi mai mult ajungînd să alerg. O alergare mult superioară oricărei fiinţe umane, ceva ce doar un bio-mecanism creat fără limitări umane putea obţine.

- Gigi, ce se întîmplă acum acolo? am întrebat.

- Nu înţeleg prea bine, a răspuns el ezitînd cu adevărat. Datele pe care le primesc sînt... contradictorii.

Atunci a încetat conversaţia mea cu Gigi. Comunicaţia era în continuare activă, poziţia mea pe harta holografică se schimba mereu, iar pe Gigi îl simţeam prezent prin semnele pe care existenţa şi acţiunile lui le lăsau peste tot în calea mea spre centrul de comandă, şi uşile care mi se deschideau în cale. În schimb alergarea nu îmi mai permitea să comunic prea multe, şi nici nu mai eram în dispoziţia necesară pentru aşa ceva. Urme de arsuri şi circuite funcţionînd defectuos mai apăreau ocazional în calea mea, la fel şi urme de reparaţii, dar erau urme absolut banale în comparaţie cu celelalte probleme... crîmpeie de informaţii despre atacul asupra IA-ului. Singurul lucru bun era lipsa cadavrelor, dar nu era un lucru chiar atît de relevant: dacă cineva curăţase fără nici un fel de urmă o porţiune întreagă a complexului de oameni vii care erau în stare să riposteze, era foarte uşor să muţi nişte oameni morţi dintr-o parte în alta şi apoi să cureţi foarte bine urmele. Eram foarte morbid pentru acele momente, o ştiam prea bine dar nu-mi păsa prea tare.

Cîteva zeci de secunde mai tîrziu, cînd am ajuns în Încăperea de Urmărire, Albert mă aştepta – sau cel puţin mă aştepta conştiinţa lui în corpul unui bio-terminator, ceea ce era acelaşi lucru. Mai ales că nici unul dintre noi nu s-a schimbat prea mult la înfăţişare odată cu transferul în noul corp; la ajustarea periodică a bio-terminatorilor s-a folosit materialul nostru genetic, al lui şi al meu, iar actualizarea reţelelor neuronale era făcută înainte şi după fiecare misiune. Gigi îşi făcuse datoria să îmi anunţe din timp sosirea, dar asta nu era o noutate: cei din centrul de comandă aveau acces la cea mai mare parte a senzorilor complexului, acum că cel puţin două dintre secţiuni erau izolate de restul. În momentul în care am ajuns erau cu toţii în jurul sau în apropierea monitoarelor tridimensionale şi erau atenţi la ce se întîmpla acolo. Privirile cîtorva se întoarseră spre mine cînd am intrat, şi mi-a fost foarte greu să interpretez aceste priviri, dar cea mai mare parte au rămas cu ochii atintiţi spre monitoare. Ceva părea să se întîmple acolo, şi nu aveam idee ce. Echipa din jurul lui Albert, în efectiv complet inclusiv cîţiva care ar fi trebuit să fie într-o altă tură, îmi era familiară: îi cunoşteam pe toţi, chiar şi pe cei doi trîntiţi pe burtă în partea centrală a încăperii. În mod normal aceştia nu făceau parte din echipa desemnată centrului de comandă, dar cătuşele cu care mîinile lor le erau prinse la spate într-o poziţie foarte incomodă arătau cît se poate de clar că situaţia nu se schimbase prea mult în acel sens. Cei doi se agitau fără folos, unul bolborosind cuvinte ce mi se păreau fără de înţeles. M-am apropiat de aceştia din urmă, şi am desluşit cu surpriză cele cîteva cuvinte pe care le repeta la nesfîrşit într-o limbă veche: „nava... prăbuşire... mesaj... pericol... supravieţuire... orice preţ”. Făcea pauze doar atunci cînd saliva îl făcea să se înece înainte de a se scurge din abundenţă pe podea.

Am văzut toate aceste detalii, şi mult mai multe în primele secunde de cînd am năvălit înăuntru, pînă în momentul în care atenţia mi-a fost atrasă de faţa cuiva care tocmai se întorcea spre mine de undeva din lateral. Singura persoană care stătea departe de grup, izolată. Am înţepenit în momentul în care mi-am recunoscut propria faţă, şi apoi propriul corp, cel pe care îl credeam că mă aşteaptă undeva prin complex, în apropierea spitalului. Celălalt se afla în apropierea celei de-a doua intrări, de parcă ar fi ajuns de curînd acolo. Probabil în acelaşi timp cu mine. Uşile s-au trîntit în urma noastră cu o diferenţă de cîteva fracţiuni de secundă, şi asta numai pentru că Celălalt a făcut un pas în faţă ieşind din raza de acţiune a senzorului de mişcare care comanda închiderea şi deschiderea uşii. Am resimţit zgomotele de parcă m-ar fi împuşcat. Nici n-am mai luat în seamă arma voluminoasă pe care Celălalt eu o aţintea spre mine, oricum nu era singura armă din încăpere agitată în mod aproape periculos spre mine şi spre alţii. Deşi în mod normal portul armelor era interzis în interiorul complexului, părea la ordinea zilei ca oamenii să umble înarmaţi, şi le dădeam dreptate. Eu eram unul dintre ei, probabil că aveam cel mai puţin nevoie de arme dintre cei prezenţi.

Privirea Celuilalt atrăgea ca un magnet atenţia tuturor, mai ales a mea, prin hotărîrea pe care o afişa. Ceva foarte familiar străbătea la suprafaţă pe faţa pe care o cunoşteam atît de bine, dar nu era ceva din trecutul meu personal. Eram incapabil să îmi dau seama ce anume, dar ochii vii şi emoţiile afişate pe figura Celuilalt îmi evocau o personalitate puternică cu care mă întîlnisem de curînd, o personalitate străină de tot ce cunoşteam sau întîlnisem pînă atunci.

Oamenii erau speriaţi, dar situaţia generală părea să se fi potolit într-o măsură sau alta sau măcar era o perioadă de acalmie. Cadavre nu se zăreau prin apropiere. De fapt nu erau nici urme vizibile de lupte, sau că ar fi fost vreun fel de probleme în centrul de comandă. Doar mirosul rămăsese, şi probabil unele urme microscopice răspîndite peste tot prin încăpere. Nu mă aşteptam ca Albert să-şi expună propriul cadavru în centrul de comandă sau prin apropierea lui, sau oricare alt coleg de-al nostru căzut la datorie în urma conflictului pe care îl simţeam în jurul meu. Şi, ca surprizele să nu se mai termine, l-am recunoscut pe Iacob ca fiind unul dintre prizonierii întinşi pe jos atunci cînd privirea sa de om nebun i-a căzut pe mine. Albert reuşise să îl captureze. Cuvintele repetate la nesfîrşit s-au întrerupt în secunda în care s-a speriat de mine atît de tare încît am crezut că face infarct, dar zvîcnetul său violent l-a făcut să se uite în altă parte şi a continuat să bolborosească aproape netulburat după ce am ieşit din raza sa vizuală.