Soarele era deja sus pe cer atunci cînd am ieşit din clădire. Ziua începuse demult, oamenii trebăluiau aşa cum o făceau zilnic, chiar dacă erau atenţi şi la oaspete, adică la mine. O masă, una dintre acele mese din lemn, lungi, vechi, pentru o duzină de persoane, şi nişte tacîmuri fuseseră deja pregătite pentru Ali şi cu mine. Necesităţile energetice ale bio-terminatorului erau întreţinute de fuziunea organică cu care fusese dotat din construcţie, dar cu toate acestea nu am putut să refuz invitaţia la dejun.

Doar Ali şi cu mine ne-am aşezat la masă, dar Eneea se învîrtea prin zonă, mereu aproape şi cu ochii pe noi, pregătită să ne aducă orice aveam nevoie. Nu era singura care era atentă, doar devenisem cei mai importanţi oameni din comunitate şi oricine s-ar fi oferit să ne sară în ajutor. Între noi însă se lăsase tăcerea, doar cu micile întreruperi atunci cînd se apropia cineva... cuvintele ni se păreau de prisos după evenimentele din ultima noapte, iar minutele au trecut fără să spunem nimic. Am preferat să ne studiem reciproc, să mîncăm şi să îi studiem pe cei din jurul nostru. Santinelele se aşezaseră în jurul meu, ca întotdeauna, veghind la tot ce se întîmpla.

- Trebuie să discutăm.

Vocea lui Gigi răsună între noi imediat ce am terminat de mîncat. Într-un fel am fost uşurat: oricare subiect era perfect pentru a sparge gheaţa.

- Sigur, am aprobat.

Una dintre santinele sări fără menajamente pe masă şi se întinse cît era ea de lungă la un capăt, într-o poziţie care să-i permită să ne aibă pe amîndoi sub priviri. Undeva în fundal Eneea începu să se agite, dar Ali o linişti cu un gest.

- Înţeleg că planurile pe care ţi le-ai făcut pentru această zonă au cam picat, spuse Gigi prin intermediul santinelei.

- Da, asta cam aşa este. Datele s-au schimbat semnificativ.

- Ce-ai de gînd să faci?

- Încă nu sînt sigur. Însă ştiu că vreau să pun în aplicare planul lui Dubinin: dacă oamenii ăştia au viitorul printre stele ar fi cazul ca ei să ajungă acolo.

- Este cea mai onorabilă soluţie, adăugă Ali. Ştiu de conflictul genetic dintre noi şi restul lumii... dacă rămînem aici fără să facem nimic vom pierde totul. Este doar o problema de timp. Dar dacă ne vom construi viitorul printre stele ajutîndu-i pe toţi să ajungă departe atunci şi viitorul nostru de aici va fi asigurat.

Nici măcar nu este o idee nouă, am gîndit eu. Nici civilizaţiile precedente nu au rămas prea mult pe planetă... motivele au fost similare, dar rezultatul a fost acelaşi.

- O navă de transport va ajunge aici în curînd, a spus Gigi luîndu-mă un pic prin surprindere. Cîteva minute.

- De ce?

- Am intrat în legătură cu alte Inteligenţe Artificiale. Au trimis aici echipamente speciale de comunicaţie, este timpul să facem o conferinţă.

- Cu cine?

- Cu IA-urile şi cu restul lumii.

- Adică? am întrebat eu, iar tonul a fost mai dur decît mă aşteptam, poate pentru a ascunde surpriza.

- Nu sîntem încă pregătiţi pentru restul lumii, adăugă Ali pe un ton cam îngrijorat.

- Nu ne vom adresa întregii populaţii umane, a precizat Gigi. Dar cei cu care vom discuta sînt reprezentativi.

- Explică detaliat, am precizat eu cu un ton care pe care Gigi în cunoştea prea bine.

L-a înţeles, ştia că nu are de ales decît să spună totul. Aşa că a început să turuie:

- În urmă cu cîteva ore, după ce ai plecat la plimbare pe drumul amintirilor, am reuşit să intru în contact cu IA-urile care supraveghează zona. Ştiau deja că se întîmplă ceva aici: oamenii din complex au fost interogaţi şi le-au dispărut de pe radar prea multe santinele ca să fie o coincidenţă. A fost o comunicare cam chinuită, dar am reuşit să le spun în mare despre ce e vorba. S-a decis expedierea unui sistem de comunicaţii care protejat, unul dintre acelea care se folosesc doar la comunicaţiile interplanetare.

- De ce a durat atît?

- Pentru că s-a aşteptat un răspuns, o confirmare a unui mesaj care a început să fie transmis la nivel mondial prin toate canalele media şi prin reţeaua mondială. Semnalul a fost ascuns în grila de programe şi introdus în toate fluxurile de date de pe reţea. În momentul în care s-au primit confirmările a fost expediată şi naveta spre noi.

- Pe cine aţi încercat să contactaţi?

- Evident nu computerul de pe Dacilus. Nu a reacţionat la nici una dintre încercările de comunicare din ultimele milenii, n-avea rost să-l contactăm tocmai acum.

- Ştii de el? se miră Ali, dar îi împărtăşeam uimirea.

- Doar credeai că gardienii s-au limitat doar la lumea organică? Avem şi noi gardienii noştri virtuali, urmaşi direcţi ai lui Dacilus.

- Gardienii! Aţi încercat să-i contactaţi pe gardieni?!

- Şi au răspuns cu toţii. Aşteptau să fie contactaţi.

Am auzit şuieratul navetei cu mult înainte de a o vedea, ajunsese chiar la timp. Am folosit-o ca să-mi maschez surpriza crescîndă, am urmărit cu privirea umbra care a acoperit soarele cîteva fracţiuni de secundă înainte de a ateriza dincolo de zidul verde. Una dintre santinelele controlate de Gigi a ţîşnit spre ea, parcă deschizîndu-ne drumul, iar noi am urmat-o. L-am predat pe Ali soţiei sale şi, încetişor, am ieşit cu toţii în întîmpinarea grupului mecanic care se apropia. Pentru că din navetă au coborît o duzină de santinele şi cîţiva roboţi umanoizi cu echipamente. Noi le spuneam Artificiali pentru a face deosebirea dintre ei şi mecanismele mai puţin inteligente, oricare le era forma, şi dintre ele şi oameni – chiar dacă tehnologic se putea face un android sau un cyborg care să arate perfect uman, cel puţin ca aspect, acest lucru era interzis prin lege.

Tulburarea i-a cuprins pe oameni şi pe animalele de companie deopotrivă, dar Ali şi Eneea au reuşit să-i liniştească repede. Nici unul dintre ei nu ar fi crezut că ziua avea să fie atît de diferită de normal, dar toţi se aşteptau la o schimbare. Le-am spus Artificialilor să-şi desfacă echipamentele lîngă zidul din plante, într-o zonă ceva mai liberă din spaţiul locuit, unde era suficient loc pentru toţi. În scurt timp totul a devenit un adevărat spaţiu de întîlnire pe măsură ce Arficialii şi oamenii se instalau cît mai confortabil (cei din urmă).

- Avatarule, m-am întors eu înainte de a ieşi, nu mi-ai spus niciodată un lucru.

- Nu ţi-am spus multe lucruri. La care anume te referi?

- Cum recunoşti un alt Gardian?

- N-am idee, încă nu am întîlnit vreunul în afară de mine. Iar atunci cînd activez secvenţa de cod genetic specifică Gardianului mă decuplez de la corpul pe care îl folosesc în momentul respectiv.

- Atunci cum ştii că există şi alţii?

- După efecte. Am întîlnit lucruri şi mărturii ale unor evenimente care nu ar fi putut să existe decît în urma influenţei directe a unui Gardian. Altul în afară de mine.

Se putea spune cu uşurinţă că eram emoţionat. Amintirea acelui fragment de conversaţie era foarte vie în mine, ca de altfel tot restul. Aparent Gardienii nu se întîlniseră între ei pînă atunci, poate niciodată de cînd au apărut. Iar asta însemnau sute de milioane de ani... poate chiar miliarde... iar acum urma să am o conferinţă cu toţi. Vremurile se schimbau într-adevăr... o schimbare fundamentală, viitorul era unul incert din punctul meu de vedere şi nu puteam spune în ce fel avea să se schimbe. Da, aveam toate motivele să fiu emoţionat.

În numai cîteva minute echipamentele erau aranjate, mesele şi scaunele erau puse de jur împrejur, oamenii aproape că-şi abandonaseră de tot activitatea zilnică şi se aşezaseră ca să privească spectacolul. Doar cîinii mai mîrîiau supăraţi pe mecanismele ce se foiau neliniştite peste tot, mai multe şi mai alerte ca de obicei. Ultimul lucru pe care l-am făcut înainte de a mă considera complet pregătit a fost să-l transfer pe Gigi într-o capsulă de memorie independentă ca să nu mai fie nevoie să folosească santinelele pentru a comunica.

- Gigi, sincronizează-te cu o copia inactivă din sistemul meu de rezervă, am precizat eu la finalul operaţiunii.

- Da, şefu', a răspuns el iar unul dintre Artificiali mi-a întins un dispozitiv ce se ataşa la canalul de comunicaţii pe care IA-ul îl folosise pînă atunci.

Indiferent dacă-i plăcea sau nu, încă rămăsesem pentru el unul dintre şefii complexului. Mai aveam o urmă de autoritate, chiar dacă baza temporală nu mai exista, iar poziţia mea în structura militară umană era foarte incertă.

- Nu te împăna prea tare, se auzi o voce într-un difuzor. Oficial mai eşti încă unul dintre comandanţii bazei temporale, cel puţin pînă la finalizarea anchetei, dar eşti şi un element prea valoros pentru a fi scăpat din vedere.

Era un ton vag familiar.

- Nu ştiu ce indicative folosiţi pentru a vă deosebi între voi, am răspuns eu cu o urmă de tupeu, dar am impresia că ne-am mai întîlnit şi înainte.

- Corect. Africa preistorică.

Era clar: odinioară fusese un caucazian blond într-o populaţie negroidă preumană, apoi devenise alter-egoul meu, iar acum era o voce neidentificabilă într-un difuzor. Nu puteam decît să-mi imaginez ce fiinţă ocupa acum.

- De ce te ascunzi? l-am provocat. Ţi-e frică?

Ca şi cum toţi ar fi răspuns la provocarea mea, 12 siluete au răsărit printre noi din proiectoarele holografice montate pe marginea unui cerc în interiorul căruia mă aflam împreună cu cîţiva Artificiali şi capsula lui Gigi. Siluetele erau ale unor oameni care, foarte probabil, pînă de curînd nu ieşiseră cu nimic în evidenţă... îşi trăiseră vieţile aşa cum ştiau ei să o facă cel mai bine, ca şi restul omenirii. L-am recunoscut pe unul dintre ei: făcuse parte dintre echipa de întreţinere a complexului temporal. Încă o victimă colaterală, am remarcat trist.

Cîteva secunde de linişte se aşezară ca un văl peste toţi cei prezenţi: era prima reuniune a Gardienilor, poate chiar din istoria vieţii pe planetă, şi fiecare şi-a luat o mică pauză pentru a-i studia pe cei din jur. Le simţeam forţa de parcă ar fi fost cu toţii aici, transmisia la distanţe lungi nu afecta în nici un fel efectele pe care fiecare dintre noi le aveam asupra lumii din imediata noastră apropiere.

- În primul rînd, înainte de a începe, vreau să ştiu cine va vorbi pentru aceşti oameni? spuse cineva arătînd spre localnici.

- Eu o voi face, am auzit o voce de undeva din spate. Mi se spune Ali şi le sînt conducător.

M-am bucurat: aveam cele mai bune intenţii, vroiam cu adevărat să-i ajut, dar nu doream să-i reprezint în vreun fel. Consideram că o atitudine cît mai imparţială era cea mai indicată din acel punct de vedere.

- Ascultaţi-l, este cea mai indicată persoană, m-am grăbit eu să-l aprob.

Stăteau pe o bancă, iar Eneea îl ţinea de mînă şi îşi trecuse cealaltă mînă peste umerii lui, de parcă ar fi încercat să-l protejeze. Dar nu era chiar aşa, ştiam probabil cu toţii cît de bine se putea proteja Ali de unul singur. În acele momente ea era ochii şi urechile lui, o completare a percepţiilor deja extraordinare de care dăduse dovadă omuleţul.

- Trebuie să recunosc că nu m-am aşteptat la o asemenea conferinţă, am continuat eu. Pe doi dintre voi îi recunosc deja, dar restul îmi sînt complet necunoscuţi. Nu ştiu ce importanţă au numele printre noi, dar eu sînt Mugur.

Cîteva zîmbete hilare se iţiră pe feţele noilor sosiţi, asta în vreme ce Ali şi Eneea tresăreau: doi gardieni? Îmi ştiau deja povestea, amîndoi, acum că făcusem schimb de amintiri, iar singurii gardieni cu care avusesem de-a face erau cel din Africa şi strămoşul lor, Dubinin.

- De obicei port numele gazdelor mele, spuse unul dintre ei. Poţi să mi te adresezi cu acest apelativ: Francois Montplet.

Cîteva murmure aprobatoare se făcură auzite şi din partea celorlalţi, apoi fiecare s-a prezentat cu numele gazdei sale. Era un fapt absolut normal: îşi trăiau vieţile, chiar şi aşa, împrumutate, ca entităţi singulare, foarte bine definite dar unice de felul lor. Nu se regăseau în lumea din jurul lor decît prin ceea ce lăsau în urmă, fiecare dintre ei.

Unul dintre Artificiali păşi în cercul care se făcuse între noi.

- Sînt reprezentantul gardienilor din lumea virtuală. Îmi puteţi spune G5. V-am chemat aici pentru un motiv foarte simplu: situaţia la nivel planetar s-a schimbat în ultimii zeci de ani, este nevoie o evaluare a acordului Artificiali-Umani pentru a se încadra în noile condiţii.

Ooo, şi încă cît de mult s-au schimbat! am remarcat în sinea mea.

Încă o dată rămăsesem în urmă atunci cînd IA-urile au preluat iniţiativa, mi-ar fi plăcut să o fac eu dar acum nu mă mai deranja atît de mult. Nu mai eram condus de altcineva, făceam parte dintr-un întreg. Iar dacă instinctul meu de vînător nu se înşela, schimbările cele mai importante de-abia acum urmau. Nu doar din cauza acordului AU de care pomenise Artificialul, dari şi din cauza unicităţii mele, chiar şi printre gardieni.

- Trebuie să fie un motiv pentru care vreţi modificarea acordului tocmai acum, am spus suficient de tare ca să fiu auzit de toţi. De ce?

- Pentru că de-abia acum eşti pregătit, pentru că doar acum oamenii de aici îşi pot lua în primire rolul care le-a fost alocat.

Era un răspuns pe care-l aşteptam din partea lui Ali sau a gardianului din Africa, dar nu din partea lui Gigi. Ce ştia el?

- Care e problema? Ce este atît de greşit încît să aveţi nevoie de cineva ca mine?

Tăcere, acel gen de tăcere jenată care o găseşti la persoanele care au un secret intim pe care trebuie să-l dezvăluie întregii lumi. Într-un final cineva se decise să vorbească, unul dintre Gardieni, şi a spus un singur cuvînt:

- Dacilus.

- Ce-i cu el? m-am arătat eu intrigat şi nerăbădător,

După cîteva priviri schimbate în tăcere, pînă la urmă, unul dintre gardieni mi-a răspuns:

- Vreme de miliarde de ani computerul de pe Dacilus a fost prezent într-o formă sau alta printre fiinţele vii pe care le-a creat ca să-l ajute în tot ce avea el nevoie. Locul prăbuşirii a fost tratat mereu cu respect, civilizaţii întregi l-au considerat un loc de pelerinaj, nenumărate rase de fiinţe inteligente au apărut, au trăit şi au murit în acel loc doar pentru a-l servi pe EL. Ştim pentru că am fost acolo, toţi şi fiecare dintre noi, accentuă el arătînd spre semenii lui. I-am fost ajutoare, i-am fost gardieni, i-am fi jurat credinţă eternă dacă ea nu ar fi fost deja înscrisă în codul nostru genetic. Noi facem parte din el aşa cum membrele voastre fac parte din voi... conştienţi, eterni, omnipotenţi în tot ce priveşte viaţa de pe această planetă. Îi sîntem Avatari, aşa cum şi-a dorit el mereu.

Impresionat, am tăcut aşteptînd să continue.

- Ei bine, în ultimele cîteva mii de ani entitatea care ne-a creat a dispărut dintre noi. Este încă vie, este încă pe această planetă, dar nu ne mai este accesibilă. Îi simţim prezenta dar acţiunile sale au rămas în afara percepţiei noastre. Rămăşiţele navei au dispărut, ascunse în unghere ale Terrei în care noi nu am ajuns pînă acum.

- Nici unul dintre gardieni nu a reuşit să-l contacteze sau să-i dea de urmă, a precizat G5. Am străbătut adîncurile oceanului planetar, vîrfurile munţilor, întreaga atmosferă, craterele vulcanilor şi lumile subterane aparţinînd biosferei. Sateliţii trimişi de noi pe orbită au analizat planeta şi Luna în cele mai mici detalii, dar fără nici un succes.

Iar acum se aflau în impas. Pentru mine era doar un simplu mister, dar pentru ei era mai mult decît o necesitate fiziologică. Computerul de pe Dacilus făcea parte din ei aşa cum ei erau ai lui. Mi-am privit mîinile... Oare cum ar reacţiona dacă ele ar fi conştiente de sine iar eu n-aş mai fi? Oare cum ar reacţiona oricine?

- Şi ce treabă am eu cu toate acestea? a fost singura mea întrebare, dar care mi-am pus-o doar mie.

Nu aveam nevoie de răspunsul lor ca să ştiu că devenisem ca şi ei, dar fără a-l cunoaşte vreodată pe cel care i-a creat. Într-un fel puteam spune că devenisem un Gardian 2.0, dar asta ar fi fost doar o ironie gratuită. Eram totuşi un produs al interveţiei lor, un gardian îmbunătăţit de conştiinţa umană şi de călătoriile temporale, un programator şi un vînător deopotrivă.

O idee m-a făcut să tresar, a fost nevoie de întreaga mea concentrare pentru a elimina orice efect exterior: Oare ei doresc să vînez ceea ce prin definiţie nu poate fi vînat? Nu se punea problema uciderii computerului de pe Dacilus, dar o vînătoare rămînea la fel de intensă chiar şi fără acest detaliu. Dacă aş fi putut să urăsc ceva atunci cu siguranţă uram să fiu pus într-un impas pentru a rezolva altul care nici măcar nu-mi aparţinea.

- Adică creatorul vostru nu mai are nevoie de curierii buni la toate şi voi vă plîngeţi ca nişte copii?

Eram rău, o răutate pe care aş fi putut-o evita dar era o atitudine necesară chiar dacă mi-o dicta instinctul şi nu raţiunea.

- Nu este vorba doar de noi, copile, reacţionă Avatarul, iar pentru un moment tonul său mi-a adus aminte de momentul în care l-am întîlnit în Africa. Uită-te în jurul tău, cunoşti mai bine decît majoritatea oamenilor problemele biosferei. Dezechilibrele ei s-au tot accentuat în ultimii ani, pe măsură ce specia din care faci parte a continuat să-şi dezvolte tehnologia şi să-şi împrăştie genele peste tot. Pentru prima oară de la apariţia noastră Creatorul nu v-a mai controlat în vreun fel, toate enclavele de stabilitate sînt rezultate directe ale acţiunilor noastre dar sîntem depăşiţi de situaţie. Ai suficiente informaţii pentru a prezice cît se poate de corect că mai devreme sau mai tîrziu tot ce este viu va dispare iar planeta se va transforma într-un deşert mort.

- Ce vă împiedică să acţionaţi organizat? l-am întrerupt.

Mi-a răspuns cel care a fost odinioară George H. Dubinin:

- Acelaşi lucru care ne-a împiedicat să coexistăm în aceeaşi zonă de la apariţia noastră pînă cum: regulile creatorului nostru. Vedem rezultatele predecesorilor noştri, dar nu putem să lăsăm mesaje directe celor care ne vor urma. Mesajul pe care am reuşit să ţi-l transmit prin Ali şi cei de aici contravine cu tot ce reprezentăm noi, dacă ai fi fost unul de-al nostru n-aş fi fost capabil să o fac. Pînă recent erai doar o posibilitate teoretică.

Totul se învîrtea în jurul meu, de parcă nu aş fi ştiut-o deja.

- De unde ştiai că o să apar aici? mi-am exprimat nedumerirea.

- De asta eu sînt vinovat, a precizat Avatarul african. Nu le pot trimite mesaje celorlalţi gardieni, dar ţi-am lăsat mesaje de-a lungul întregului timp care a trecut de la prima noastră întîlnire. Acel gen de mesaje despre care eram sigur că vor fi descoperite şi de restul. Ştiam că urma să ne întîlnim acum cîteva zile aproape de New York dar o să găseşti mesaje din partea mea pe toată planeta.

Cuvinte de aprobare se făcură auzite de la toţi Avatarii: acele mesaje i-au adus pe toţi acolo. Eu îi adusesem pe toţi la un loc, oricît de inconştient am făcut-o. Iar dacă eu eram responsabil de toate, poate că ar fi bine ca eu să atac problema principală:

- Şi chiar credeţi că am şanse să-l găsesc pe Creatorul vostru? Acum, după ce toate puterile voastre şi experienţa de miliarde de ani au dat greş?

- Ai ceva de pierdut? răspunse Ali.

Am simţit cum dinţii au început să-mi clanţene de surpriză. M-aş fi aşteptat la o replică de genul acela de la oricine altcineva în afară de el. Lipsit de vreo reacţie de orice fel, fără cuvinte, m-am întors spre el şi l-am lăsat să continue.

- Eu văd problema astfel: nu pot să îmi dau seama în ce fel a decurs întîlnirea voastră din Africa preistorică, dar atunci a început totul. Evenimentul acela a fost unul al naibii de important de a reuşit să vă aducă pe toţi împreună aici. Oi fi eu orb, dar îmi este foarte clar că fiecare dintre cei de aici are probleme pe care nu le poate rezolva singur, situaţii în care are nevoie de perspectiva altcuiva şi de un punct de vedere diferit. Mugur... ai toate puterile lor, trebuie doar să le descoperi şi să le exersezi, ai acces la toată experienţa lor şi la toate informaţiile Inteligenţelor Artificiale. Dar ai ceva ce ei nu vor avea niciodată: o personalitate proprie, experienţa practică a călătoriilor temporale şi, mai ales, o legătură directă cu calculatorul de pe Dacilus. Toţi avem o această legătură, dar foarte puţini dintre noi sîntem capabili să o percepem şi cu atît mai puţini care o putem folosi. Tu faci parte dintre cei cîţiva care au un cuvînt important de spus. Tu te agăţi de întrebarea „am ceva de pierdut?” însă întrebarea pe care ar trebui să ţi-o pui este „sînt dispus să fac aşa ceva”?

- Da.

Dincolo de admiraţia sinceră pe care o simţeam faţă de omuleţ, acea emoţie care m-a împiedicat să-i răspund pe toată durata monologului lui, singurul lucru de care eram conştient în acele momente a fost surpriza pe care am avut-o cînd mi-am vocea răspunzîndu-i.

Da, eram dispus să particip la cea mai importantă vînătoare din istoria planetei. Dincolo de misterul computerului de pe Dacilus era misterul Aorialenilor, iar dincolo de acesta...? Nu ştiam... încă. Dar puteam să pun pariu pe orice că aveam să aflu, mai devreme sau mai tîrziu.

Zîmbetele largi de pe feţele tuturor gardienilor îmi indicau cît se poate de clar că înţeleseseră deja care era întrebarea la care am răspuns. Dacă capsula lui Gigi şi Artificialul ar fi putut să zîmbească atunci cu siguranţă ar fi făcut-o. Chiar şi Ali şi Eneea zîmbeau. Singurii care nu se prinseseră încă de fază păreau să fie cîinii care se învîrteau printre noi.

Oare chiar atît de transparent am devenit?

Dar asta nu avea importanţă: cu un singur cuvînt lumea noastră s-a schimbat din nou. Şi da, Ali avusese dreptate: totul a început de la întîlnirea din Africa. Răspunsul meu nu era decît o concluzie logică a acelui eveniment... fusesem prea mult timp călător temporal pentru a nu şti că toate posibilele trasee temporale m-ar fi dus mai devreme sau mai tîrziu la acelaşi răspuns.