După ce Ali m-a scos din transă totul a devenit la fel de neclar şi de tulbure ca norul de materie nedesluşită pe care impactul slab al navei l-a ridicat pe fundul oceanului. Ştiam că a durat cîteva zile pînă ce calculatorul a ieşit dintre fiarele contorsionate şi de nerecunoscut a ceea ce odinioară fusese o navă măreaţă, dar detaliile se pierdeau în ceaţă. Ştiam că multă vreme după aceea, săptămîni bune – milenii din punctul lui de vedere, acesta a străbătul înnebunit oceanul planetar căutînd o cale de scăpare imediată, fără nici un rezultat însă.

- Bine ai venit în lumea noastră, tinere, îmi spunea Ali, iar privirea lui a fost plină de înţelegere de parcă ar fi putut să vadă.

Nu m-a deranjat apelativul lui. Fizic eram mult mai bătrîn decît el, dar simţeam că aveam alături de mine depozitarul unor informaţii mai mult decît antice, făcea parte dintr-un grup aparte de persoane care îl făcea pe deplin îndreptăţit să-mi spun că-s tînăr. Chiar şi dacă mi-ar fi spus „copile” nu m-ar fi deranjat.

Era deja dimineaţă, mă găseam în acelaşi loc în care mă aşezasem dar într-o poziţie uşor diferită. Santinelele erau în continuare în jurul nostru, la fel de atente ca întotdeauna. Am deschis larg geamul, iar aerul rece s-a grăbit să intre în încăpere. Am respirat adînc, savurîndu-l: aveam nevoie să mă trezesc din visul halucinant despre trecutul îndepărtat, să accept lucruri pe care nici măcar nu mi le imaginasem. Simţeam că Ali era acolo tocmai pentru a mă ajuta să fac asta, şi avea să se achite foarte bine de sarcină: a început să povestească despre el şi familia lui extinsă.

O mare parte dintre ei erau capabili să acceseze amintiri dintr-un trecut ce nu le aparţinea: trecutul părinţilor şi strămoşilor lor. Erau doar fragmente împrăştiate pe milenii întregi, unele pline de semnificaţii, altele banale şi deseori lipsite de orice înţeles. Era una dintre moştenirile lăsate în urmă de către Dubinin, Gardianul cărora îi datorau existenţa. Moştenirile astea au fost considerate la început un blestem, apoi au descoperit accidental cum puteau să împărtăşească amintiri şi experienţe celor din grup. O metodă de explorare a fost pusă la punct pentru a deveni, în cele din urmă, un element normal al vieţii de zi cu zi.

- Şi spui că puteţi împărtăşi conştient amintirile voastre?

- Da, aprobă el simplu. E un mecanism destul de complicat, şi e vorba doar de amintirile cele mai pregnante.

- Aţi avut viziuni despre Dacilus şi ce s-a întîmplat acolo?

- Da, cîteva. Vagi şi foarte incomplete. Cele mai multe lucruri despre misiunea lui Dacilus le-am aflat indirect.

- Cum aşa? am întrebat.

- Ştim că calculatorul de pe navă a încercat de multe ori să comunice cu civilizaţia care l-a creat, dar nu a primit nici un răspuns. Mai ştim că a trimis nişte sonde spre ei, dar nici una nu s-a întors. Putem accesa acele informaţii pentru că era înconjurat de fiinţe vii ai căror urmaşi sîntem.

- De ce? De ce nu s-a întors nici o sondă.

- Nu ştiu, răspunse Ali negînd vehement din cap. Practic, civilizaţia aia a dispărut aparent fără să lase vreo urmă şi nimeni nu ştie de ce. Fie nu vor să se implice în dezvoltarea vieţii de aici, fie au evoluat şi au trecut la alt nivel al existenţei... fie pur şi simplu au fost distruşi.

- De către cine? Sau ce?

- Nici asta nu ştim. E doar o supoziţie. Şi dacă vrei să continuăm pe această cale, a supoziţiilor, putem discuta despre situaţii teoretice pînă mîine. Dar nu vom avea nici un rezultat concret, este un subiect care s-a mai discutat pînă acum.

- Hm, am spus eu căzut pe gînduri. De ce nu calculatorul nu s-a deplasat el însuşi la planeta originară? Doar a avut suficient timp să se deplaseze pînă acolo şi înapoi de cîteva mii de ori.

- Nici asta nu ştim. Poate că la început nu a putut, apoi nu a mai vrut... nu se ştie. Nu am avut niciodată acces direct la el, nici măcar nu putem estima în ce măsură s-a dezvoltat în ultimele miliarde de ani.

Ali a aşteptat răbdător pînă ce m-am smuls din furtuna de gînduri şi am continuat:

- Mă întreb ce impact a avut această lipsă de comunicaţii asupra calculatorului şi dacă a avut vreo influenţă asupra existenţei dinozaurilor şi a civilizaţiilor consecutive.

- Dinozauri? Civilizaţii consecutive? întrebă Ali mirat.

- Dinozaurii au fost nişte animale imense care au existat multe milioane de ani pînă cînd au dispărut subit acum cîteva zeci de milioane de ani. IA-urile îţi pot da explicaţii mult mai bune decît mine. Iar despre restul... există teorii despre existenţa mai multor civilizaţii consecutive de la suprafaţa acestei planetei, adică civilizaţii care s-au format pe ruinele celor anterioare. Nu e deloc greu să îţi imaginez aşa ceva: viaţa există de cîteva miliarde de ani iar civilizaţia umană s-a dezvoltat în cîteva zeci de mii de ani, dacă ţinem cont de primele dovezi ale epocilor primitive. Nu există nici un motiv pentru care să nu fi existat alte civilizaţii înaintea oamenilor... mai ales că aici se întîmplă acelaşi lucru: voi supravieţuiţi printre ruinele unui mare oraş şi sînteţi pe cale să vă dezvoltaţi o civilizaţie proprie cu o cultură distinctă.

Nu există nici un motiv pentru a nu fi convins de existenţa altor civilizaţii din trecut, mai ales că acum ştiu despre Dacilus, computerul organic de la bordul lui şi influenţa pe care a avut-o asupra vieţii de pe această planeta... despre existenţa Gardienilor. Gardienii! Civilizaţiile anterioare şi cunoştinţele genetice ar putea fi o explicaţie valabilă a existenţei lor aici... urme de ADN lăsate în lumea vie ca nişte amprente... şi eu mă gîndeam că un simplu om preistoric a făcut saltul la inteligenţă devenind un Gardian... Cît infantilism!

Gîndurile începuseră să-mi vîjîie trecînd de la un subiect la altul cu o viteză ameţitoare. Un fior m-a scuturat cînd mi-am amintit de polenul din jurul nostru, substanţă care ne-a impregnat fiinţele în întregime, şi de efectul lui asupra vieţii aşa cum o cunoşteam.

- Şi există dovezi pentru a susţine aşa ceva? m-a întrebat Ali, aducîndu-mă fără să vrea înapoi la realitate.

- Tocmai asta e problema: nu prea. Cele mai bune dovezi sînt indirecte şi nu constituie dovezi ştiinţifice. Religiile şi mitologia vorbesc despre civilizaţii mult mai avansate tehnologic decît contemporanii care au trăit acele evenimente, dar încă nu am găsit nici o dovadă practică a existenţei lor. Aparent, oamenii preistorici au coexistat cu fiinţe capabile de zboruri interplanetare... unii spun că erau extratereştri, alţii că s-au dezvoltat înaintea noastră pe această planetă pentru ca mai apoi să plece pentru a nu de influenţa dezvoltarea. De fapt, dacă stau un pic să mă gîndesc, voi aţi putea afla mai multe despre asta decît au aflat generaţii întregi de arheologi în ultimele secole.

Începea să-mi placă micuţul: ştia să mă facă atent la el, în ciuda informaţiilor atît de noi şi de numeroase pe care mi le aducea. Şi cînd credeam că conversaţia începea să se transforme într-un monolog pentru că nu a răspuns prin vorbe la ce-i spuneam, m-a apucat de mînă. Surprins, am vrut să-mi retrag palma, dar el mi-a strîns-o ferm. Şocul care i-a urmat aproape că m-a doborît din cauza surprizei şi a cantităţii imense de informaţii care se schimbau între noi. Am simţit cum corpul îmi tresare, se zbate un pic apoi se linişteşte pe măsură ce începeam să asimilez noutăţile.

Conştientizarea existenţei viului în jurul meu nu a fost niciodată mai pregnantă pentru mine ca atunci: oricît de mult fusesem impresionat în ultimele zile de transformările prin care treceam, senzaţia din acele momente trecea de simpla inventariere a fiecărei fiinţe vii din preajma mea. În faţa mea, aproape lipit de mine, Ali părea să se descompună în elemente componente ţinute împreună doar de curenţi de energie luminoasă pentru a reveni înapoi la forma pe care o cunoşteam... palpabil şi foarte sigur pe el. Iar acesta a fost doar începutul. Am devenit conştient de energiile care se schimbă între fiinţe diferite şi între moleculele din fiecare dintre ele, totul devenise un spectru de culori care se amestecau într-un peisaj suprarealist pe care am refuzat să-l accept la început. Am protestat, dar fermitatea lui Ali era prea impresionantă ca să-i pot scăpa aşa de uşor – am înţeles imediat cîtă energie consuma pentru a şi-o menţine şi a mă face atent în continuare la ce avea să-mi transmită.

Mi-am îndreptat atenţia spre el, iar comunitatea din jurul meu mi-a devenit atît de familiară de parcă mi-aş fi trăit întreaga viaţă doar în interiorul ei, fără să cunosc altceva. Ali chiar făcuse asta, era perspectiva lui, dar nu era singur. Strămoşii lui îl însoţeau, i-am perceput pe fiecare ca pe o entitate distinctă, adunaţi în jurul nostru. Acum aveau să mă însoţească şi pe mine, mereu... Unul dintre ei ieşea în evidenţă din cauza staturii înalte: era Dubinin. Era Avatarul, dar nu aşa cum îl cunoscusem în complex. Era altul, necunoscut, dar atît de asemănător cu cel întîlnit deja încît era uşor de făcut o confuzie. Amintirile lui Ali erau cîte se poate de clare: George H. Dubinin mă aşteptase ascuns în lumea vie din jurul nostru în toată perioada care a trecut de la apariţia lui acolo. Nu ştia cînd urma să ajung, nu ştia cum o să arăt sau cine eram, dar aştepta un alt Gardian care să-i continue munca.

Acceptarea acelui apelativ a venit spontan, mă recunoşteam ca atare de parcă aş fi fost mereu aşa, şi aveam de gînd să asigur supravieţuirea şi continuitatea tuturor fiinţelor de acolo. A fost prima oară cînd am reacţionat astfel cu toată fiinţa mea, chiar dacă nu am apărut în acelaşi mod ca şi predecesorii mei. Omuleţul de lîngă mine era doar o imagine palidă a ceea ce puteam face fiecare dintre noi, Gardienii, dar deţinea o forţă vie de-a dreptul impresionantă pe care am ajuns să o respect pentru înţelepciunea ei. Lumea lor se sprijinea la propriu pe umerii micuţi ai lui Ali, am acceptat moştenirea lui cu acceaşi seninătate cu care el a acceptat-o de la strămoşii săi. Nimic nu mai era imposibil de făcut, iar barierele din interiorul meu au început să cadă una cîte una.

Care era scopul acestei noi rase de oameni? Nu îmi pusesem niciodată întrebarea, nu considerasem niciodată existenţa lor mai mult decît o reacţie la un accident. Şi cu toate acestea, exista un scop: nici una dintre restul raselor umane nu putea să supravieţuiască prea mult în afara planetei, acolo unde condiţiile erau foarte vitrege comparativ cu cele obişnuite de pe Terra. Accidentul nu a fost unul aranjat, dar a fost privit ca o oportunitate de a face primii paşi adevăraţi către stele, de a transforma planete şi sisteme solare. Fie că o ştiau sau nu, oamenii din jurul meu erau născuţi să alerge într-un domeniu în care specia umană de-abia începuse să meargă. Cele cîteva staţii spaţiale din jurul planetei, coloniile de pe Lună şi de pe Marte, exploatările din centura de asteroizi existau deja, dar au fost făcute cu eforturi imense. Probabil că nu am fi reuşit să le facem nici pe alea fără ajutorul Inteligenţelor Artificiale, dar chiar şi aşa rata mortalităţii de acolo era mult mai ridicată decît de pe Pămînt.

Secvenţele de cod genetic ale Gardienilor mi-au fost puse la dispoziţie, am aflat astfel că fiecare dintre fiinţele vii de pe planetă avea cel puţin un Avatar încapsulat în el. Tehnologia actuală deja o luase pe aceleaşi urmele atunci cînd a decis să folosească microorganismele pentru a-i proteja pe oameni în loc să se întreacă cu ele încercînd să facă antivirale şi antibiotice din ce în ce mai performante. Pînă la urmă era logic, dacă aş fi stat să mă gîndesc un pic la asta aş fi găsit repede răspunsul: computerul de pe Dacilus nu avea acces la foarte multe lucruri după prăbuşire, doar uneltele de pe navă. Cele mai simple forme de viaţă, acum şi cele mai comune, organismele unicelulare şi cele formate din numai cîteva grupuri de celule, au fost primele create ca să-i extindă sfera de acţiune în oceanul planetar. Era doar o metodă de timp pînă să devină prea multe pentru a-i scăpa de sub control, iar el o ştia, aşa că a creat copii simplificate ale conştiinţei sale şi le-a răspîndit peste tot. Pe măsură ce creştea complexitatea organismelor de pe planetă se dezvoltau şi mecanismelor de control inscripţionate în genele fiecărui individ. Cum majoritatea organismelor au nevoie de bacterii în intestinul gros pentru o digestie cît mai bună, iar alţii erau infectaţi cu diverşi virusi şi bacterii pe care le-au cules de-a lungul vieţii, ei au ajuns să conţină mecanisme de control redundante. Avatarii aşa cum i-am perceput eu au apărut de-a lungul mileniilor, pe măsură ce au început să integreze în propriul cod, la activare, secvenţe din personalitatea fiinţelor pe care le ocupau. Pentru mine asta era o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a faptului că toate organismele vii dacă nu computere organice... o concluzie seculară de fapt, la care s-a ajuns pe măsura dezvoltării continue a tehnologiei şi a schimbului inevitabil de informaţii şi organe între fiinţele vii.

- Nu am să fac nici o evanghelizare în numele zeului tău, urlasem eu la un moment dat.

- Nu e nevoie să o faci, murmurase preotul, iar eu m-am oprit din ceea ce făceam şi am început să ascult cu atenţie. Du-te la ei, fii alături de ei, iar vocea divină se va face auzită. Nici măcar tu nu te poţi sustrage de la ea. Domnul fie cu tine, fiule! Ai binecuvîntarea mea.

- Preotul avea dreptate, am murmurat eu, fără să mă intereseze prea tare dacă Ali mă auzea sau nu.

Dumnezeul preotului era doar un vis, dar avea dreptate: vocea divină ascunsă în ADN se făcuse auzită. Ecoul ei în simţisem deja, sub forma unei multiplicări la infinit a propriei fiinţe şi a mesajului pe care mă simţeam obligat să îl transmit tuturor: sînt viu şi sînt aici, cu toate amintirile mele şi tot ceea ce mă caracterizează! Era vocea computerului de pe Dacilus, iar acum o integrasem în mine şi devenisem responsabil să îi transmit mai departe mesajul.

L-am privit pe Ali aflat în continuare alături. Fermitatea mîinii sale nu cedase deloc, dar acum hotărirea sa părea mult mai palidă, mult mai ştearsă. Nu era vina lui, eu eram cel care m-am schimbat. El Îşi îndeplinise scopul: de a-mi deschide ultimele uşi de pe drumul pe care trebuia să-l străbat. Ultimul secret, şi cu toate acestea cel mai simplu dintre ele, era al polenului pe care-l împărtăşeam cu toţii acum: pînă la urmă nu era tocma un polen, chiar dacă îndeplinea perfect toate funcţiile pe care i le atribuisem, era unul dintre instrumentele folosite pe Dacilus. Fusese recreat şi reprogramat de către Dubinin pentru a folosi unui scop specific. Era un instrument mai mult decît antic, dincolo de preistorie, dar pe care tehnologia curentă cu toate opţiunile ei se dovedise incapabilă să-l controleze în vreun fel. Şi nu era nevoie decît de un singur cuvînt, spus din partea persoanei potrivite.

Iar eu devenisem o asemenea persoană... Călătoriile temporale m-au dus în lumi atît de diferite faţă de cea în care mă dezvoltasem încît uneori mi-era greu să cred că făceau parte din aceeaşi lume pe care o împărţim cu toţii... Avatarul mi-a prezentat o lume nou-nouţă, complet necunoscută, iar pînă la urmă am ajuns în mijlocul ei... O lume stranie, magnifică, aproape atemporală, decupată dintr-o bucăţică din lumea mea de dinainte. Iar lumea lor, a celor de aici, a devenit lumea mea... lumea noastră.