Atunci cînd nava s-a materializat la marginea sistemului solar, în apropierea orbitei lui Neptun, se afla pe drum de ani buni. Sistemul Sol nu era decît o etapă în drumul ei de investigare a braţului galaxiei, jurnalul de bord indica deja o listă stufoasă de planete vizitate. Dacilus era una dintre cele cîteva nave de cursă lungă cu rolul de a cerceta condiţiile de mediu interplanetar şi investigare al sistemelor solare din sectorul care includea şi Raarx, sistemul originar al speciei Aorial. Apăruţi pe o planetă aproape de soare, cu o atmosferă fierbinte şi aridă, cu o compoziţie bogată în oxizi de carbon, azot şi metan, dar foarte săracă în oxigen, locuitorii ei căutau planete potrivite pentru a stabili colonii în afara propriului sistem solar.

Cei 42 de membri ai echipajului erau în majoritate utili misiunii navei, familii alese în funcţie de specializarea membrilor sau formate pe navă după ani de convieţuire împreună. Doar cei doi copii născuţi pe Dacilus erau în îngrijirea celorlalţi, în explorarea lor personală a universului apropiat, pe cale să fie formaţi pentru misiunea pe care foarte probabil o vor lua în primire la adolescenţă. Pe care o vor moşteni de fapt. Cel de-al 43-lea membru al echipajului avea o părere foarte bună despre misiunea lor, de fapt cea mai bună părere dintre toate pentru simplul motiv că nu cunoştea decît viaţa pe o navă spaţială. Se născuse pe navă şi a fost adoptat repede de tot echipajul, deşi le era foarte diferit: calculatorul organic de ultimă generaţie le-a devenit repede indispensabil traiului zilnic dar şi cercetărilor din afara navei, fiind singurul care se putea aventura acolo, direct sau prin uneltele pe care le mînuia.

Capătul găurii de vierme pe care au iniţiat-o pentru a trece dintr-un sistem planetar în cel vecin i-a lăsat aproape de una dintre planetele exterioare, în zona în care gravitaţia era potrivită unor manevre confortabile. Le era mai uşor să navigheze după dorinţă acolo unde gravitaţia Soarelui şi a planetei se compensau reciproc şi să îşi facă o imagine de ansamblu despre sistemul solar, ceva mai bun decît cea realizată cu senzorii de distanţă. Nu era un sistem prea diferit de altele pe care le vizitaseră, dar giganticul gazos le dădea speranţe că vor găsi viaţă pe cel puţin una dintre planetele pe care le-au reperat din primele momente ale sosirii lor. Chiar şi cei doi copii de vîrstă preşcolară ştiau că giganticele gazoase sînt sanitarii sistemelor solare pentru că gravitaţia lor imensă curăţă sistemul de diversele pietre şi bucăţi de gheaţă rătăcitoare prin spaţiul dintre planete, potenţial distructive pentru atmosfera planetelor mai mici.

Cu o oarecare dezamăgire au observat că una dintre planete se dezintegrase nu cu mult înainte de a ajunge ei, influenţată de gravitaţia uriaşului gazos lăsase în urma ei o centura de asteroizi. La nivel planetar fusese puţin timp, dar în cele două secole de la eveniment rămăşiţele avuseseră timp să se împrăştie pe ceea ce fusese odinioară orbita planetei şi spre planetele învecinate: o bucată mare intrase în coliziune cu cea de-a patra planetă a sistemului în ordinea distanţei lor de stea lăsînd în scoarţa şi atmosfera acesteia o cicatrice imensă. Aruncată de pe orbita iniţială, planeta încă fierbea din cauza erupţiilor vulcanice şi a unei atmosfere instabile, sărăcită de turbulenţe şi de furtuni. Mai tîrziu, pe măsură ce sondele trimise de Dacilus aveau să străbată sistemul solar, spre planete şi luni, ele aveau să găsească meteoriţi şi comete ce părăsiseră centura de asteroizi din care proveneau. Pronosticul lor era clar: în următoarele milenii majoritatea acestor corpuri rătăcitoare urmau să cadă pe planete, iar pînă atunci reprezentau un pericol potenţial mare.

Parcată pe o orbită sigură în jurul stelei, Dacilus începu să se hrănească din atmosfera acesteia, aşteptînd datele iniţiale ale sondelor. Aveau să treacă săptămîni pînă ce cartografierea avea să fie completă şi încă cîteva luni bune pînă ce analizele suplimentarea aveau să fie încheiate înainte de a putea să treacă la sistemul solar următor, timp suficient pentru a-şi reface proviziile de energie.

Cea mai promiţătoare planetă era cea de-a doua, Venus, în ciuda bogăţiei oxizilor de carbon în detrimentul azotului şi derivaţilor acestuia. Presiunea mare şi căldura le avea să fie de ajutor la infuzia de bule de atmosferă proprie în interiorul atmosferei venusiene, primul pas spre o transformare a planetei într-una locuibilă pentru ei. Pretenţioşi din fire, aorialienii transformaseră planete de puţine ori de-a lungul istoriei lor, dar era un proces sigur şi verificat. Avea să dureze cîteva secole, dar nu se grăbeau nicăieri: cu o viaţă suficient de lungă pentru a vedea întregul proces în derulare şi o civilizaţie care să le asigure un trai confortabil în toată această perioadă, copiii de pe Dacilus aveau toate şansele de a ajunge să se stabilească pe o Venus idilică, copie uşor modificată a planetei originare.

Însă planeta otrăvită, cum avea să fie numită cea de-a treia, le-a trezit interesul într-o măsură chiar mai mare decît Venus. Era mai masivă, iar albastrul intens al oceanului planetar care o acoperea aproape în întregime era pătat doar de albul-cenuşiu al norilor şi albul strălucitor al gheţii de la poli. Era mortală pentru că nici unul dintre ocupanţii navei n-ar fi putut supravieţui în atmosfera îmbibată cu apă mai mult decît cîteva minute: structura cristalină pe bază de siliciu din care erau alcătuiţi aorialienii era distrusă iremediabil la contactul cu apa. Calculatorul organic era exclus din acel criteriu pentru că fusese construit pentru a putea funcţiona în condiţii optime în aproape oricare mediu. Din punctul de vedere al constructorilor săi, acesta s-ar fi simţit chiar bine la suprafaţa planetei, într-un mediu propice dezvoltării lui.

- Într-adevăr, planeta este capabilă să susţină viaţa. Teoricienii noştri au spus demult că structura pe bază de carbon se poate adapta uşor pe o planetă cu apă la discreţie.

Kolp era unul dintre cartografii planetari, un genetician şi chimist respectat printre colegii lui. Cu figura plată aplecată peste unul dintre terminalele organice ale computerului, studia datele primite de la planeta otrăvită.

- Înregistrările mele îmi arată că, deşi apa este răspîndită în toate cele 84 de sisteme planetare studiate pînă acum, îi răspunse computerul, de obicei ea se găseşte în stadii de agregare care nu permit evoluţia unei vieţi avansate şi cu atît mai puţin a unei inteligenţe creatoare. Statistica spune că asemenea planete, în care apa este la suprafaţă, iar orbita este suficient de stabilă în jurul stelei sînt rare.

- Şi totuşi, ele există, replică savantul. Dacă pînă acum am găsit apă lichidă doar în vulcani sau pe fundul unui strat gros de gheaţă pe diverşi sateliţi nu înseamnă că asta e regula.

Un mîrîit dezaprobator se auzi din difuzoare: calculatorului îi displăcea să-i fie răstălmăcite spusele, iar Kolp era expert în a-l şicana prin aşa ceva. Excludea cu bună ştiinţă planeta pe care o descoperiseră într-un sistem solar învecinat, orbita acesteia făcea ca în fiecare an atmosfera să treacă de la o bucată de gheaţă la un cazan fierbinte, în funcţie de depărtarea de soare. Era o planetă a extremelor, tocmai de aceea a fost exclusă orice tentativă de introducere a vieţii organice pe suprafaţa ei.

- Am, totuşi, o veste proastă, spuse computerul.

- Care?

- Am terminat calculele referitoare la orbita planetei. Este o orbită încă instabilă, iar la fiecare 800 şi ceva de ani locali se îndepărtează de soare suficient de mult pentru a o transforma într-o bucată imensă de gheaţă pentru o perioadă de aproape un secol. Foarte probabil că acesta e motivul pentru care nu există încă viaţă pe ea.

- Poate fi corectată?

- Teoretic da.

- Hm, pufni savantul. Dar practic?

- Perturbaţia majoră care a spart o planetă în bucăţi acum două secole se resimte şi pe aceasta. Nu este încă prea tîrziu: orbita poate fi restabilită. Ea s-ar fi deteriorat demult dacă n-ar fi existat gigantul gazos, dar cu toate acestea este foarte probabil ca în următorii 100 de mii de ani să se îndepărteze suficient de stea pentru a se răci sub temperatura de îngheţ a apei indiferent de factorii exteriori.

- Adică a avut loc o coliziune planetară cu un asteroid imens în ultimele două secole, concluzionă specialistul. Care e cea mai bună soluţie pentru a corecta orbita planetei?

- Din punctul meu de vedere?

- Pe tine te întreb.

- Arhivele la care sînt conectat îmi oferă cîteva posibile soluţii, au funcţionat cu succes în devierea cîtorva comete şi asteroizi. Nici una nu este practică în acest caz pentru că ar implica o cantitate prea mare de energie.

Kolp oftă: uneori discuţiile cu calculatorul deveneau prea încîlcite pentru că acesta oferea prea multe informaţii, unele inutile. Evita să folosească conexiunea directă pentru că se înhămase la istovitoarea sarcină de a educa bio-procesorul pentru a accepta anumite aspecte ale relaţiei dintre ei.

- Deci? Spune-mi părerea ta.

- Cel mai uşor este crearea artificială a unei luni. Mişcarea de rotaţie a acesteia în jurul planetei va corecta în timp mişcarea de rotaţie a planetei în jurul stelei. Calculele sînt uşor de făcut, iar materialul poate fi adus din centura de asteroizi. Va fi nevoie de o reacţie termonucleară pentru a lipi asteroizii într-un singur corp cu o masă suficient de mare pentru a avea efectul scontat, dar se poate face.

- Hm, pufni din nou cercetătorul, de data asta brusc interesat.

O lună artificială cu scopul de a corecta orbita unei planete întrecea cu mult ca dimensiune şi resurse implicate orice staţie spaţială creată de aorialieni pînă în acel moment, şi era cu siguranţă un proiect care avea să fie amintit în analele speciei lor mult timp. Era cu atît mai important cu cît planeta în jurul căreia urma să se rotească avea să găzduiască viaţă pe bază de carbon, iar chimistul din el dorea să se implice în iniţierea unui proiect de cercetare şi în acel domeniu.

Ochii lui Kolp străluciră, o urmă de ambiţie îi mobiliză pentru cîteva clipe faţa accentuîndu-i cele cîteva trăsături pe care atmosfera aridă a planetei natale nu le erodase de-a lungul generaţiilor, iar urechile şi nasul începură să îi fluture datorită azotului care-i părăsea corpul sub influenţa emoţiei. Se bucură că în acele momente nu folosea conexiunea directă cu calculatorul: acesta i-ar fi păstrat în arhive cîteva din gîndurile neplăcute din punctul lui de vedere. Civilizaţia Aorialienă încuraja o viaţă cît mai activă pentru membrii ei şi le oferea condiţiile pentru a-şi pune în valoare propriile aptitudini, însă direcţia spre care erau îndreptate acţiunile personale era aproape întotdeauna spre beneficiul speciei şi grupului din care făceau parte. Ambiţia de a fi amintit şi reamintit în anale în mod constant nu era printre lucrurile încurajate, deşi înregistrări deosebit de detaliate erau păstrate de cîteva zeci de generaţii, iar persoanele care ocazional se lăsau conduse de avariţie şi o imagine de sine exagerate erau repede date uitării printr-un consens tacit dar generalizat.

- Vreau să faci toate calculele de care ai nevoie pentru a pune în practică această idee, să oferi cîteva soluţii practice şi apoi să salvezi tot ce ai despre această planetă într-o zonă de memorie care să fie disponibilă tuturor.

- Tututor celor de pe navă sau tuturor aorialienilor?

- Tuturor. E un proiect care se merită realizat. Ştii prea bine că avem nevoie de aprobarea Consiliului pentru a ne schimba misiunea, sau măcar avem nevoie de suportul lor dacă altcineva ne va prelua ideea.

Discuţiile aprinse duse în următoarele cîteva zile venusiene la bordul lui Dacilus au fost influenţate de el în direcţia dorită. Nu a fost greu, de vreme ce pasiunea pentru ştiinţă şi dorinţa a reinventa necunoscutul era lucrul care-i adusese pe toţi la bordul lui Dacilus. Cu ochii întregii lor civilizaţii aţintiţi asupra lor prin intermediul sistemului de comunicaţii interplanetar, cercetătorii au întors pe toate părţile situaţia celor două planete care îi preocupau în mod deosebit. Hărţile Terrei şi a lui Venus erau consultate constant pe măsură ce discuţiile continuau, iar numele planetelor a devenit repede familiare tuturor.

Decizia Consiliului s-a dovedit uşor de anticipat şi nu s-a lăsat prea mult aşteptată: misiunea lui Dacilus de cercetare a sistemelor solare era amînată pentru o perioadă nedeterminată. Planul de a schimba orbita Terrei era aprobat, iar cîteva dintre corpurile mai mari aflate în centura de asteroizi aveau să fie deviate spre planetă pentru a fi prinşi în gravitaţia ei. Şi, pentru că aveau să aştepte cel puţin doi ani locali pînă ce proiectul avea să fie finalizat, cercetătorilor de pe Dacilus li s-a mai dat o sarcină: de a pregăti Venus pentru a fi transformată într-o colonie tipic aorialienă.

Cîteva generatoare de atmosferă şi echipamente necesare construirii cîmpurilor de forţă şi cîmpurilor gravitaţionale au fost expediate spre ei printr-un sistem interplatenar automatizat. Generatoarele de atmosferă urmau să fie instalate după ce meteoriţii bogaţi în elemente esenţiale aveau să fie expediaţi în directia lui Venus. Deşi era un fapt banal, coliziunea meteoriţilor cu Venus în zonele alese de cei de pe Dacilus a fost un eveniment urmărit de mulţi: conform legilor lor era momentul de întemeiere al unei colonii noi. Poate că ar fi fost un moment cu mult mai spectaculos dacă captarea meteoriţilor de către cîmpurile energetice amplasate în atmosferă ar fi putut fi observată de către cei de pe orbită, dar norii denşi şi atmosfera tulbure îi împiedica să vadă prea multe. Dezintegrarea lor în elementele componente, un proces îndelungat, avea să fie protejată de aceleaşi cîmpuri energetice pînă cînd presiunea din interior o va egaliza pe cea din exterior. Conform planului, organismele unicelulare programate să formeze atmosfera perfectă pentru aorialieni aveau să îşi ia energia din căldura atmosferei şi substanţele hrănitoare din asteroizi pentru ca într-un final, cînd hrana avea să fie pe sfîrşite, să se adapteze la atmosfera exterioară cîmpului şi să înceapă să o devoreze îmbogăţind în continuare pungile de atmosferă respirabilă. Era un proces care ar fi fost foarte dificil fără un calculator organic şi programarea uneltelor sale exterioare pentru adaptarea în atmosferă. Experienţa spunea că vor fi nevoie mai multe miliarde de generaţii de organisme unicelulare pentru a obţine varianta cea mai adaptată, în funcţie de particularităţile fiecărei atmosfere, iar sarcina generatoarelor de atmosferă era să preia datele atmosferice, să le trimită computerului şi apoi să modifice microorganismele conform specificaţiilor.

În vreme ce de pe puntea de comandă a lui Dacilus se urmărea cu atenţie fazele proiectului Venus, prin intermediul reţelei de comuncaţii se purtau discuţii în legătura cu transformarea Terrei.

- Calculele mele sînt cît se poate de precise, se răsti calculatorul la cei cu care dialoga. Nu vom putea opri mişcarea planetei în jurul propriei axe orice am face în acest moment, şi nici nu recomand aşa ceva, dar mişcarea ei în jurul stelei va fi suficient de stabilă pentru a păstra apa lichidă la suprafaţa pe toată durata anului terestru. Indiferent de poziţia ei faţă de soare.

- Mai sînt 4 luni pînă ce asteroizii vor ajunge în apropierea planetei. Ne rămîne un spaţiu de manevră tot mai mic pentru a corecta eventualele erori.

- Eft, linişteşte-te. Schimbarea polilor planetari la cîteva mii de ani nu e deloc o problemă, îl opri Kolp. Se întîmplă pe o mulţime de planete, iar asemenea schimbări sînt aproape insesizabile la nivelul vieţii de la suprafaţă.

Acesta mîrîi supărat, iar sunetul se transmise prin navă dîndu-le celorlalţi o senzaţie neplăcută de nelinişte. Stabiliseră deja cu toţii că mişcarea planetei în jurul propriei axe era prea rapidă pentru a păstra un climat stabil pentru o periodă lungă de timp şi le era greu să se pună de acord cu valorile potrivite pentru ce aveau ei de gînd. Părerea calculatorului avea cea mai mare importanţă, el fiind singurul care avea toate datele, dar perspectiva şi experienţa seculară a cercetătorilor de pe Dacilus nu putea fi ignorată.

- Prima fuziune a asteroizilor mai mari se va întîmpla în două ore şi 14 minute, le-a reamintit calculatorul, iar a doua şi a treia vor avea lor în următoarele 49 de ore. Avem suficient timp pentru a corecta traiectoriile obiectelor obţinute prin fuziune şi de a colecta meteoriţii mai mici cu ajutorul amplificatoarelor gravitaţionale pe care le vom instala mai tîrziu.

- Nu mă satisface asta, protestă Eft, dar la un nivel mai scăzut decît înainte.

Kolp oftă: Eft nu era niciodată satisfăcut, şi era unul dintre atuurile care-l aduseseră în acea poziţie de cercetător recunoscut la nivel mondial, dar nu ştia să-şi controleze prea bine aşteptările, indiferent dacă era aşteptările proprii şi din partea altora. Toţi îi recunoşteau performanţele dar în acelaşi timp toţi trebuiau să îi tolereze ieşirile.

- Atunci, scumpule, fă tu toate calculele de care e nevoie, îl ironiză calculatorul pe Eft. Dacă vei obţine nişte rezultate mai bune decît mine îţi voi da tot controlul asupra proiectului.

Acesta mîrîi din nou, tot nemulţumit: acceptarea propunerii ar fi însemnat să se înhame la o muncă mai mare decît o putea duce oricare dintre ei doar cu ajutorul terminalelor rudimentare, fără nici un ajutor de la sistemul central. Iar calculatorul ştia asta, la fel ca toţi care ascultau discuţia în acele momente. Le simţea zîmbetele fără să fie nevoie să le vadă – nici unul dintre ei nu avea activată transmisia video, prinşi în rutina zilnică.

- Lasă, oftă el. Va trebui să mă mulţumesc cu datele tale.

- Bine.

Calculatorul avea să memoreze şi să proceseze evenimentul mai tîrziu, odată cu amintirile echipei de pe Dacilus. Funcţiile sale o includeau şi pe cea de a păstra o copie a personalităţilor celor de pe navă pentru a oferi o înţelegere cît mai bună asupra evenimentelor prin care treceau. A memorat şi cursul evenimentelor în următoarele luni, alipirea asteroizilor în corpuri din ce în ce mai mari folosind o formă de fuziune la cald şi generatoare de cîmpuri electromagnetice ce aveau rolul de a spori gravitaţia obiectelor pe care au fost ataşate. Pentru un observator neiniţiat ar fi fost greu de crezut că un corp spaţial cu o masă valorînd o sutime din masa corpului planetar pe orbita căruia era plasat avea să îi influenţeze decisiv mişcarea în jurul stelei şi, indirect, procesele bio-chimice de la suprafaţa acestuia, dar aorialienii nu dădeau greş decît foarte rar la estimările pe termen lung pe care le făceau. Iar calculatorul organic de pe Dacilus, ca produs al civilizaţiei aorialienă, era responsabil în a face acele estimări.

Cu numai cîteva zile înainte ca vreunul dintre bucăţile de rocă să ajungă pe orbita Terrei pentru ultima fuziune, Kolp privea imaginea neregulată a unuia dintre ele. Ştia despre reţeaua de sonde şi senzori împrăştiaţi peste tot cu scopul de a le urmări îndeaproape deplasarea, dar în acele momente îi păsa prea puţin despre acest aspect.

- Eşti emoţionat, spuse calculatorul.

Era o constatare placidă, fără nici o emoţie aparentă.

- Păi da, sînt, aprobă cercetătorul. Am toate motivele să fiu: este unul dintre cele mai mari proiecte de-ale noastre.

Urmară cîteva momente de tăcere, timp în care aorialianul căzu pe gînduri.

- Pe de altă parte, continuă Kolp, vreau să trasezi un program de urmărire a lunii în următoarele secole.

- Acel program există deja, programat în reţeaua de sonde.

- Bine. Vreau să adaugi un anume aspect: urmărirea rotunjirii unui corp ceresc pentru a obţine sferoidul standard pornind de la forma pe care o avea după ultima reasamblare. Ştiu că s-a cam neglijat aspectul final al lunii, s-a pus accentul doar pe dimensiunea ei.

- S-a făcut. Dar să ştii că pot face modificări la planurile de acum pentru a obţine cea mai bună formă.

- Nu e nevoie. Dacă nu ai inclus acest aspect lasă-l aşa... este un motiv în plus pentru a studia mecanica cerească. Îţi cunosc estimările referitoare la acest proiect: satelitul se va rotunji în urma coliziunilor cu meteoriţii de pe orbita planetei. Pe de alta parte... vreau să ştiu care-s pregătirile pe care le vei face pentru ultima fază şi la ce să ne aşteptăm. Cum ne implică pe noi asta?

- Pericolul deplasării noastre pe orbita Terrei este de nivel mediu datorită posibilelor coliziuni cu meteoriţii care încă nu s-au alăturat încă obiectului principal. Scuturile mele pot devia cea mai mare parte a obiectelor mici, dar nu sînt infailibile. Estimez probabilitatea unui incident grav sub 1%.

- Deci trebuie să ne mutăm pe orbita planetei, oftă Kolp. Speram să nu fie nevoie de asta.

- Da, trebuie. Pot urmări cu uşurinţă acţiunea de aici, de pe orbita lui Venus, dar nu pot interveni la timp dacă va fi nevoie de manevre de urgenţă.

Şi oricare altă soluţie era scoasă din calcul: oriunde se deplasa calculatorul se deplasa şi nava pe care o comanda, iar ocupanţii ei odată cu ea. Kolp ştia acel lucru şi blestema în gînd refuzul Consiliului de a trimite măcar o navă auxiliară care să îi ajute. Ceruse de destule ori o navă de suport cu un calculator organic funcţional, de fiecare dată se lovise de un refuz categoric. S-ar fi simţit mai în siguranţă ştiind că nu vor fi în prima linie a acelui experiment şi că se puteau baza pe un alt dispozitiv de calcul care să preia greul. Cercetătorul oftă: tehnologia lor era extraordinară, dar, cum spunea şi calculatorul, nu era infailibilă. Avea limitările şi erorile ei, deşi rare, dar erau acolo.

- Acum nu ne mai rămîne decît să aşteptăm, nu? întrebă el.

- Voi da. Eu am calculele mele de făcut. Ar fi bine să te pregăteşti pentru spectacol.

- Care spectacol? se miră Kolp.

- O parte dintre meteoriţi se vor prăbuşi pe planetă sau vor trece prin atmosfera ei. Din spusele echipajului am înţeles că spectacolul unei ploi de meteoriţi este deosebit.

- Tot ce se poate. O ploaie de meteoriţi este ceva extraordinar dacă eşti aorialian şi te afli la suprafaţa planetei natale. Nu-mi place prea mult culoarea albastră a planetei otrăvite şi mă gîndesc că o ploaie de meteoriţi printr-o asemenea atmosferă ar fi dizgraţioasă.

- E o părere mai comună decît ai crede, însă nu am cum să o împărtăşesc.

Nu a împărtăşit-o, dar a urmărit spectacolul cu atenţie pe toată durata celor două zile: traiectoriile de foc îi ofereau informaţii excelente despre conţinutul atmosferei şi despre interacţiunea ei cu materia din spaţiul exterior. Chimia acelei interacţiuni era unul dintre factorii decisivi ai planului lor.

Nici o problemă nu părea să le umbrească în vreun fel planul, iar ultima fuziune a corpurilor cereşti a avut loc fără incidente. Navigînd cu grijă pe o orbită staţionară în jurul planetei, parţial ascuns de corpul acesteia, calculatorul de pe Dacilus urmărea cu atenţie mişcările tuturor corpurilor de pe orbită. Zona avea să se cureţe în întregime în următorii ani, dar pînă atunci prudenţa era necesară.

O furtună teribilă întunecase o mare parte din suprafaţa planetei înlocuind albastrul oceanului planetar cu cenuşiul închis-plumburiu al norilor, brăzdat doar de fulgerele ce străbăteau zone întine înainte de a se stinge. Planeta începuse să se revolte împotriva manevrelor la care era supusă, cel puţin conform părerii unora dintre cercetători. Lui Kolp nu i-a plăcut remarca, dar n-avea ce le face. Urmărea absent dezlănţuirea elementelor de pe Terra cu impresia foarte clară că uitase ceva important, ceva ce putea pune în cumpănă întregul lor proiect. Unul dintre fulgere l-a făcut să tresară atunci cînd a luminat încăperea în care se afla. Cantitatea de energie care a străbatut o jumătate de planetă şi a umplut cu lumină nava spaţială de pe orbită l-a impresiat. Kolp intră într-un dialog rapid cu calculatorul:

- Spune-mi, e normal să fie o asemenea furtună pe planetă?

- Mă aşteptam la aşa ceva, i-a răspuns acesta. Dar intensitatea şi dimensiunea furtunii sînt mai mari decît parametrii prevăzuţi.

- De ce?

- Încă nu ştiu sigur. Am cîteva variante de răspuns, dar nici una nu este verificată. Pe moment pot spune cu siguranţă că furtuna întrece toate furtunile observate în ultimele luni pe această planetă. Cu siguranţă ne-am adus şi noi contribuţia la asta, dar există şi alte aspecte.

- Ce fel de aspecte?

- Sînt încă neconcludente. Aştept date suplimentare de la senzorii de pe orbită.

- Arată-mi graficul furtunilor de pînă acum: durată, intensitate, suprafaţă şi datele la care au avut loc.

Acesta apăru imediat, iar cercetătorul tăcu cîteva momente pe măsură ce studia datele.

- Ceva influenţează clima planetei, şi nu mă refer doar la noi, spuse el. Furtunile s-au îndesit în ultimele douăsprezece zile planetare.

- Ştiu, îi răspune neutru calculatorul.

- Care este corelaţia cu manevrele noastre?

Un nou grafic îi apăru imediat pe monitor.

- hm, adăugă el însoţit de un şuierat puternic, surprins.

- Am informaţii noi, reacţionă calculatorul şi, fără să-i fie cerut asta, îi afişă datele în partea inferioară a monitorului.

- Ce-i asta?

- O altă furtună, la suprafaţa planetei Venus.

- Şi ce-i cu ea?

- Sînt ultimele date pe care mi le-au furnizat sateliţii de pe orbita lui Venus înainte de a pierde legătura cu ei.

- Refă-o.

- Nu pot. Nu primesc nici un răspuns de la sateliţi.

- Ce date vizuale ai de acolo?

- Nici un fel de date, Venus e ascunsă de corpul planetei pe orbita căreia de aflăm. Comunicaţiile mele par a fi puternic pertubate.

- Ne poţi duce într-o poziţie de unde putem recepţiona date directe?

- Da, dar va fi dificil. Există cîţiva meteoriţi medii în apropiere de noi.

- Fă-o.

- Crezi că există o legătură între cele două furtuni şi lipsa de comunicaţii?

- Întotdeauna există o legătură... dar acum nu ştiu care e. Vreau să aflu.

- Adică ai nevoie să afli, îl corectă calculatorul.

Kolp nu răspunse.

- Am pierdut legătura cu doi dintre sateliţii de pe orbita Terrei, îl anunţă calculatorul. O furtună de meteoriţi mici i-a afectat, probabil se vor prăbuşi pe planetă.

- Spune-mi care este primul element din lista ta care poate să influenţeze în acelaşi timp clima a două planete şi comunicaţiile dintre ele.

- Faci presupunerea că e doar un singur element. Poate fi o serie întreagă de elemente a căror efecte să aibă aceste rezultate.

- Ştiu. Fă presupunerea asta pentru mine.

- Erupţiile solare şi petele negre din atmosfera stelei, sosi răspunsul prompt.

- Cît de intense trebuie să fie pentru a reprezenta un risc pentru noi?

- Foarte intense. Atipice pentru steaua asta. Am date despre ea pe o perioadă de două secole şi o monitorizez cu atenţie de cînd sîntem aici. Nu există nici un semn care să evidenţieze în vreun fel agonia ei.

- Agonie?

- Doar transformarea stelei într-o supernovă sau expansiunea atmosferei ei dincolo de orbitele planetelor din sistemul solar poate genera suficiente radiaţii pentru a distruge nava în care ne aflăm.

Însă, după cum aveau să afle după numai cîteva minute, radiaţiile aruncate în spaţiul interplanetar au fost suficient de puternice pentru a distruge cîmpurile energetice ce protejau nava şi de a-i decupla toate sursele de energie în momentul în care au ieşit de după paravanul protector al Terrei şi au fost expuşi Soarelui. După cum avea să afle mai tîrziu, ciclul de 11 ani tereştri ce definea unul dintre aspectele cele mai vizibile ale mecanicii stelei era suprapus cu ciclul mai lung de 13 mii de ani al dezvoltării pe termen lung amplificînd mult efectele furtunii care a măturat spaţiul dintre planetele sistemului. Era o scăpare peste care calculatorul trecuse cu vederea şi pe care şi-a imputat-o de atunci.

Fără senzori şi fără vreun control al direcţiei de deplasare, nava devenise un conglomerat orb de metale în mişcare pe orbita unei planete împreună cu un milion de alte corpuri de diferite dimensiuni. A fost doar o problemă de probabilitate şi timp pînă a intrat în coliziune cu unul dintre corpurile mici dar mortale din jurul ei. Coliziunea nu a distrus nava pe orbită ci i-a prelungit agonia într-o traiectorie lungă pînă la suprafaţa planetei, şi chiar dincolo de ea. Am urmărit filmul prăbulirii cu aceeaşi intensitate cu care îl urmărisem şi prima oară, sub forma unui vis, pe drumul spre ţărn după evacuarea complexului: fiecare fibră a corpului mă durea cu muşchii întinşi la maxim, gata să se rupă în fîşii. Mă simţeam lovit, ars, tăiat, zdrobit şi în final îngheţat atunci cînd rămăşiţele navei au început să se scufunde la adîncimi tot mai mari, în burta monstrului albastru care îi înfricoşa pe aorialieni. Am simţit agonia celor de la bord, furia şi disperarea calculatorului de parcă ar fi fost ale mele pentru ca într-un final liniştea fundului oceanului planetar să pună stăpînire peste tot.