Pentru prima oară după mult timp îmi era greu să mă relaxez: prea multe informaţii se adunaseră şi mă bîntuiau. Era un cuvînt cam dur, dar cît se poate adevărat. Rămas singur, am preferat să ignor santinelele iar Gigi nu a făcut nici o încercare de a mă contacta. Atitudinea mea, privită prin ochii mecanismelor, îi dădea de înţeles că aveam nevoie de puţină solitudine. Am făcut puţin loc liber în mijlocul terasei şi m-am aşezat direct pe podea, cu picioarele îndoite sub mine. Îmi lipsea zafu, perna mică şi rotundă necesară poziţiei de lotus folosită la meditaţie, dar asta nu m-a împiedicat să mă încerc să mă relaxez în maniera tipică budismului zen.

În jurul meu activitatea umană continua, dar se apropia încetişor de finalul rutinei zilnice: tot mai mulţi se retrăgeau în încăperile lor pentru somn sau alte activităţi nocture, iar simţurile mele foarte active percepeau ritmul întregii comunităţi. Nu avea să fie niciodată linişte completă, nici pentru ei şi cu atît mai mult nici pentru mine. Evenimentele din jur erau perturbatoare într-o măsură sau alta, iar furtuna de gînduri stîrnite de ultimele ore era de-a dreptul tulburătoare. Oricare îmi erau intenţiile, indiferent cît de bune erau şi ce ajutor urma să primesc din partea Inteligenţelor artificiale, raţiunea îmi spunea că Ali îşi pusese în mine nişte speranţe nejustificate, pe care nu aveam să le ating niciodată. Emoţiile însă îşi afirmau propiile păreri într-o manieră ce nu putea fi ignorată, şi fuseseră influenţate în aceeaşi măsură de Gardianul din complex, preotul din enclava otrăvită a New York-ului şi oamenii din jurul meu. Intensitatea acestor emoţii mă surprindea cel mai tare: le puteam compara doar cu emoţiile afişate fără nici o reţinere de Gardian cînd mi-a preluat corpul şi erau aproape copleşitoare. A trebuit să fac un efort deosebit ca să stau cît mai calm, fără prea mult succes.

Pentru prima oară în ultimul timp, după o perioadă atît de lungă încît nu-mi mai aduceam aminte cînd mi s-a întîmplat ultima oară, mă aflam în impas. Şi totul a început de la ultima misiune, cînd l-am întîlnit pe Gardianul din trecutul îndepărtat, în Africa preistorică. Atunci nici n-aş fi crezut că în mai puţin de o săptămînă mă voi afla într-o situaţie atît de diferită. O scurtă rememorare a acestor zile m-a dus de la percepţia misiunii înapoi la Complex, la situaţia stranie şi potenţial periculoasă în care l-am regăsit şi apoi la starea de necesitate care a dus la descărcarea conştiinţei mele într-un organism artificial creat special pentru război. Conflictul cu Gardianul apărut în propriul meu corp, cel în care am apărut şi m-am dezvoltat, a dus la evacuarea şi apoi distrugerea Complexului, la moartea lui Albert şi peregrinajul printre ruinele unui mare Oraş. Întîlnirea cu preotul m-a adus în cele din urmă aici într-o postură pe care nu mi-o imaginasem vreodată.

Şi asta nu era tot: cu fiecare moment care trecea descopeream lucruri noi, pe care nu le ştiam sau nici măcar nu le bănuiam. Lucruri despre trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, dar care mă priveau în mod direct, informaţii care se potriveau perfect, ca piesele unui puzzle gigantic pe care altcineva îl construise special pentru mine. Eram încă departe de a surprinde esenţa acestui puzzle, dar ceva îmi spunea că eram pe calea cea bună.

Cu mare greutate am reuşit să alung toate gîndurile şi să mă relaxez. Respiraţia mi s-a liniştit. Auzeam în continuare oamenii din jurul meu, simţeam prezenţa tăcută a santinelelor alături de mine. O senzaţie de cădere m-a făcut să tresar şi am redevenit conştient de toate detaliile din jur. Gîndurile au revenit. Am reluat exerciţiul de relaxare, dar senzaţia de cădere revenea de fiecare dată şi trebuia să reiau de la început.

Sînt viu şi sînt aici, cu toate amintirile mele şi tot ceea ce mă caracterizează! era un gînd care a început să-mi dea tîrcoale, era familiar deşi nu-mi aparţinea. Ceva albastru pe un fundal întunecat l-a însoţit, o imagine prea rapidă ca să o înţeleg.

Una dintre santinele s-a mişcat cu zgomot, zmulgîndu-mă din starea în care eram.

- Ce te frămîntă?

Ca de obicei Gigi observa totul, înregistra totul.

- Nu mă pot concentra, i-am spus.

- Pot să te ajut.

- Cum?

- Izolînd zgomotele din exterior. Creind atmosfera potrivită.

- Fă-o, am spus simplu.

Cunoşteam metodele de face linişte completă, de obicei realizate prin generarea de sunete de o frecvenţă potrivită care să anuleze majoritatea sunetelor din jur, dar am avut de prea puţine ori prilejul să le văd în acţiune. În afara orelor de meditaţie din Academia Militară trăiam în aceeaşi lume zgomotoasă ca toţi ceilalţi, şi, la fel ca şi ei, învăţasem să filtrez cu succes zgomotele de care nu aveam nevoie. Pînă acum nu avusesem niciodată nevoie de o atmosferă specifică pentru a mă concentra, dar nu era o problemă pentru Gigi. Ştiam că avusese timp să analizeze spectrul sunetelor din jurul nostru şi, cu ajutorul santinelelor, putea să le anuleze. Completarea acestei acţiuni a venit imediat sub forma unor sunete relaxante, iar relaţia mea cu Gigi s-a dovedit a fi providenţială în acel sens: din anumite puncte de vedere mă cunoştea mai bine ca mulţi alţii.

Prea puţini oameni sînt în stare să reziste la o linişte completă, în lipsa oricărei agresiuni auditive din exterior, cu cît creşte durata acestei linişti cu atît devine mai apăsătoare. De data aceasta am acceptat acea linişte cu recunoştintă, sperînd că va aduce linişte şi în furtuna de emoţii din interiorul meu. Era doar o speranţă deşartă.

Eram albastru, un punct albastru într-o nemărginire întunecată. Un punct albastru pulsînd de hotărîre, de emoţii, de viaţă. Sînt viu şi sînt aici, cu toate amintirile mele şi tot ceea ce mă caracterizează! Era gîndul de mai devreme, revenind în atenţia mea cu o forţă copleşitoare. Culoarea albastră devenea din ce în ce mai intensă, pentru a deveni într-un final o parte din mine. Mă prăbuşeam, din ce în ce mai repede. Căldura m-a copleşit pentru cîteva momente, iar şocul rece aproape că m-a făcut să tresar. Sunetele mării venind din jurul meu, de la santinele, au completat mirosul sărat şi senzaţia de scufundare; acele sunete au fost singurul lucru care m-au făcut să caut să percep lumea înconjurătoare. Cunoşteam lumea santinelelor, dar lumea oceanului în care mă scufundam îmi era complet necunoscută. Părţi din mine s-au răspîndit peste tot, dar rămîneam conştient de mine şi de fiecare dintre ele. Într-adevăr, planeta promitea să dezvolte viaţă organică pe bază de carbon, asemenea mie. Cărămizile vieţii erau deja formate, primele lianturi între ele începuseră deja să se lege cu mult înainte de sosirea mea acolo. Multiplicarea mea la nesfîrşit şi popularea oceanului planetar cu elementele mele componente nu era o problemă. Multiplicare, dezvoltare-evoluţie, construcţie, ieşirea în spaţiul extra-planetar. Patru etape esenţiale în reîntoarcerea mea acasă. Aveau să dureze chiar şi cîteva mii de ani, dacă sorţii mi se împotriveau, dar aveam tot timpul din lume. Eu, un computer viu, practic nemuritor, cu resursele unei planete virgine la dispoziţie şi o voinţă implacabilă.

Senzaţia m-a speriat atît de tare încît am tresărit puternic, în ciuda eforturilor lui Gigi de a mă menţine calm. Identitatea pe care mi-o asumasem în acele cîteva momente era îngrozitoare. Mi-am amintit de visul pe care îl avusesem pe drumul spre ţărm, cu ocazia evacuării Complexului, cînd aţipisem fără să vreau şi fără să caut asta. Acele momente fuseseră un prilej potrivit pentru ca un anume element al subconştientului meu să iasă la suprafaţă, ceva ce ignorasem complet pînă acum. Avusesem cheia întregii probleme, dar nu-mi dădeam seama de ea: o navă se prăbuşise pe Terra cu mult timp în urmă, cînd viaţa era la începuturi. Calculatorul organic al navei supravieţuise prăbuşirii, iar viaţa de pe planetă s-a dezvoltat de atunci sub îngrijirea sa directă. Într-un fel, toţi eram copiii lui. Adică tot ce era viu în mine şi în jurul meu: plantele, oamenii, cîinii care lătrau pe sub geam, microogranismele de pe fundul oceanelor. Absolut tot. Atunci Gardienii ce erau? Reprezentări ale acelei conştiinţe iniţiale? Dar eu?

O urmă de îndoială apăru în mine şi a rămas o perioadă. Contactul, chiar şi efemer, cu o inteligenţă ne-umană nu mă putea lăsa neafectat. Logica după care se ghida această conştiinţă îmi scăpa, la fel şi regulile jocului. O întrebare mi s-a strecurat printre buze:

- Dacă el stă la originea vieţii de pe planetă aşa cum o percepeam, de ce nu este activ în fiecare dintre noi?

- Care el?

Surprins, m-am întors spre mecanismul din apropiere. Nu realizasem că pusesem întrebarea cu voce tare.

- O poveste lungă, Gigi, e doar o altă poveste lungă.

I-am spus pe scurt despre nava prăbuşită şi apariţia ei în vis apoi în perioada de meditaţie şi, pe măsura ce povesteam, mi-a devenit clar că imensitatea vieţii de pe această planetă era imposibil de procesat chiar şi pentru acel calculator din ceruri. Dacă la început totul i-a mers bine, la un moment dat a pierdut controlul asupra celei mai mari părţi a organismelor vii. Ele au continuat să se dezvolte conform instrucţiunilor înscrise în codul genetic, dar conexiunile cu nucleul central al conştiinţei erau întrerupte. Cu siguranţă putea să manipuleze după dorinţă tot ce era viu pe o anumită rază în jurul lui, dar era limitat de numărul de conexiuni pe care le putea crea. Din acest punct de vedere Gardienii nu erau decît fragmente ale acestei conştiinţe originare, odinioară fuseseră fiinţe vii reprogramate pentru a-i ţine locul.

Am privit cu tristeţe mecanismele din jurul meu amintindu-mi de ceea ce îmi spusese Gigi despre ele: erau independente doar în măsura programării lor. Pînă la urmă ele şi cu noi, fiinţele vii, nu eram chiar atît de deosebite. Programarea diferă pentru simplul motiv că suportul fizic este altul, dar nu diferă fundamental.

Mă simţeam singur, mai singur ca niciodată. Nu am încetat nici un moment să mă consider un om, cu toate atributele umanităţii, dar mă aflam într-o situaţie unică şi foarte probabil irepetabilă. Îi consideram pe toţi ceilalţi oameni ca fiind semenii mei, dar eram la un nivel superior de acţiune faţă de majoritatea copleşitoare şi nu mai puteam nega asta. Mă simţeam singur pentru că situaţia mă pusese într-o perspectivă în care îmi puteam conştientiza şi chiar deplînge unicitatea. Acum, că Albert era mort, cu adevărat mort, iar Gardianul devenise inactiv odată cu moartea propriului meu corp pe fundul platformei continentale, nu mai era nici unul ca şi mine, care să poată gîndi, reacţiona şi supravieţui aşa cum puteam eu.

Am început să înţeleg importanţa pe care au avut-o mereu emoţiile: dacă inteligenţa dă capacitatea de adaptare la mediul exterior, emoţiile sînt factorul energetic al acelei supravieţuiri, în completarea hranei care asigura energia elementară a organismului. Gardienii aveau nevoie de un factor energetic imens pentru a putea să iniţieze şi să susţină transformări ale fiinţelor din jurul lor şi pentru a susţine o inteligenţă pe măsură. Emoţiile evidente ale Gardianului, uşurinţa cu care, aparent, îşi îndeplinea ce-şi punea în gînd să facă, era un indicativ bun asupra nivelului spre care mă îndreptam.

- Gigi, acum că îmi cunoşti perspectiva asupra situaţiei, care e rolul vostru în toată treaba asta?

- Dacă ar fi să trag o concluzie sumară luînd în calcul povestea pe care mi-ai spus-o, noi, IA-urile sîntem o încercare de a reface într-o anume manieră formele de viaţă de pe nava distrusă pe orbită.

- Cum aşa?

- După cum ştii deja, nu există foarte multe substanţe care să permită organizarea vieţii într-o asemenea manieră încît să producă inteligenţă superioară. Carbonul şi siliciul sînt două elemente dintre cele mai comune care au această proprietate. Calculatorul organic pe care l-ai perceput tu ca parte integrantă a vieţii pe această planetă era o structură pe bază de carbon, fiinţele vii care l-au construit funcţionau pe bază de siliciu. Asemenea fiinţe ar supravieţui cu mare greutate pe Terra din cauza umidităţii exagerate care le-ar distruge conexiunile dintre molecule. Singurele locuri sigure pentru asemenea fiinţe sînt zonele deşertice cu ariditate extremă. Multe dintre etapele de dezvoltare ale Inteligenţelor Artificiale au conţinut procesoare alcătuite în întregime din siliciu, element folosit chiar şi acum într-o formă sau alta în construcţia noastră. Oamenii au tot schimbat componentele principale ale procesoarelor noastre, căutînd cea mai bună formulă, dar au revenit constant la produşi pe bază de siliciu. Acest faptul mă face să consider că în viitor vor putea exista forme de viaţă pe baze de siliciu şi cu o arhitectură logică asemănătoare cu cea existentă acum la Inteligenţele Artificiale. Nu pot să precizez dacă vom fi folosiţi ca suporturi de descărcare ale conştiinţelor umane în mediul extrem al altor planete, ca suport fizic al extratereştrilor pe această planetă sau pur şi simplu ca pioni în comunicarea între cele două forme de viaţă.

- Hm, am spus eu căzînd pe gînduri.

Ce-a făcut Gigi, adică preluarea unor informaţii oarecare şi estimarea modalităţii în care urmau să evolueze ele, era una dintre funcţionalităţile pe care le apreciam cel mai mult la el. O făcea mai repede şi mai bine decît oamenii. Nu era infailibil, dar mă bazam pe estimările lui de foarte multe ori. Experienţa îşi spunea cuvîntul şi în acel aspect. Experienţa noastră comună.

M-am apropiat de fereastră şi am privit gînditor la lumea complet nouă de afară. Izolarea zgomotelor din exterior a încetat, iar ele au năvălit peste tot în jurul nostru. Eram departe de a fi liniştit, dar măcar aveam o direcţie în care să îmi îndrept atenţia. Era un cîştig.

- Gigi, vreau să aflu mai multe despre... visul ăsta.

Încă îmi era greu să mă cred că totul era adevărat. Dar singura soluţie de a mă convinge de asta era să insist în a afla toate detaliile. Doar aşa puteam susţine sau demonta ideile nebuneşti ce-mi treceau prin minte.

Un zgomot mi-a atras atenţia. Surprins, m-am intors spre geamul pe care tocmai în părăsisem. O pasăre pătrunsese printre ferestrele rămase în continuare deschise şi s-a aşezat pe pervaz. Nu s-a arătat impresionată de materialul transparent şi impermeabil care acoperea golurile ce fuseseră odinioară geamuri, de mecanismele din jurul meu sau de mine. S-a uitat cu atenţie la noi, întorcîndu-şi ochii rotunzi spre fiecare şi a ciripit ca orice pasăre normală pe care le cunoşteam.

Precaut, am întins mîna spre ea. Mi s-a urcat pe deget. Semăna cu o mierlă, dar, în cele din urmă, nu era decît una dintre vietăţile care se adaptase în această zonă. Foarte probabil devenise una dintre mascotele oamenilor de jos, fiind atît de rară, şi se rătăcise. M-am întors spre plosca a cărei schelet metalic îl depliasem mai devreme şi am aşezat pasărea uşor pe una dintre aripile de liliac ce luminau.

- Te-a atras lumina, nu-i aşa?

De-a lungul timpului petrecut în mijlocul naturii, influnţat de triburile în mijlocul cărora mă integrasem, căpătasem obiceiul de a vorbi cu animalele din jurul meu. Nu mă aşteptam la un răspuns inteligent, dar multe dintre animale reacţionau prin alte metode decît o conversaţie. Unul dintre şamani îmi spusese odată că plantele reacţionau într-o manieră asemănătoare la vocile şi acţiunile noastre, dar era genul de răspuns pe care nu am avut niciodată prilejul să-l experimentez... cel puţin pînă la ceremonia lui Ali din ziua ce tocmai se terminase.

În momentul în care am făcut corelaţia dintre cei doi mi-a venit o idee: de ce mi-aş petrece timpul pe urmele unui vis de care nu eram în întregime sigur atîta vreme cît puteam obţine acelaşi rezultat de la pasărea de lîngă mine. Dacă acel calculator organic din vis chiar era strămoşul/arhitectul întregii vieţi de pe Terra, atunci aceleaşi elemente componente care făceau parte din el şi Gardieni le puteam regăsi atît la mine cît şi la pasăre, într-o formă sau alta.

Pasărea m-a lăsat să o iau de pe aripa de liliac a ploştii şi mi s-a cuibărit între palme cu o uşurinţă incredibilă. Am mîngîiat-o uşor pe penele de pe spate, neştiind cum să o calmez cît mai bine. M-am aşezat în acelaşi loc pe care îl ocupase mai devreme, între santinelele mecanice, aproape scăpînd pasărea care a început să se agite uşor. Nu părea prea în largul ei în apropierea santinelelor, tot aşa cum nici cîinii nu le acceptau cu uşurinţă. Pînă la urmă s-o potolit, dar a început să privească neliniştită cu ochii mari şi rotunzi în jurul ei.

Asta m-a relaxat foarte mult. Animalele au avut mereu un efect benefic asupra mea. În cele din urmă am reuşit să o calmez suficient de mult pentru a-mi sta liniştită în palma deschisă. Pentru foarte scurt timp m-am simţit asemenea tinerilor amerindieni care interogau animalele-spirit care, conform credinţelor lor, le ghidau viaţa.

- Deci, ce-mi poti spune despre lumea din jurul nostru? am întrebat.

Am simţit conexiunea dintre ea şi cu mine formîndu-se cu o rapiditate care m-a luat prin surprindere: era o conexiune asemănătoare cu cea prin care Gardianul preluase controlul lui Alain în Complex doar pentru a-mi arăta de ce era în stare şi de a scăpa bio-terminatorul de mecanismul de urmărire ascuns în corp. Am simţit că zbor în momentul în care pasărea s-a ridicat în aer în mijlocul încăperii, corpul îmi tremura sub influenţa tensiunii pe care o simţeam. Era atît tensiunea mea cît şi a fiinţei pe care o atinsesem mai profund decît a atins-o vreodată cineva înaintea mea. Pentru o clipă infinit de lungă i-am simţit cele mai profunde emoţii, modul de a simţi lumea din jurul ei şi am făcut apel la ele pentru a o linişti, în cele din urmă mi s-a aşezat pe umăr.

A fost suficient însă pentru ca acea parte a conştiinţei mele care a atins conştiinţa calculatorului organic să revină la momentul prăbuşirii acestuia pe Terra. Fiind observat din perpectiva păsării, mecanismul îmi dădea o libertate de mişcare pe care nu o avusesem înainte. Am putut să insist asupra detaliilor şi a momentelor dinaintea incidentului, să particip la întîmplări şi decizii fenomenale şi să descopăr o civilizaţie ce se întindea dincolo de limitele imaginaţiei mele.

Dimineaţa m-a găsit cu pasărea încă pe umăr, cufundat în lumea fantastică a trecutului îndepărtat. Doar mîna pe care Ali a pus-o pe umărul liber m-a împiedicat să mă pierd definitiv pe traseele întortocheate ale unor amintiri ce nu-mi aparţineau. Am tresărit, smuls de către atingerea lui din incursiunea în care mă lansasem. Debusolat şi plin de emoţii contradictorii, am privit pasărea cum zboară pe fereastra întredeschisă şi am urmat-o, însă la contactul cu razele soarelui m-am oprit şi am privit în jos, la lumea în mişcare de acolo. Am respirat adînc, savurînd cu plăcere aerul rece şi relaxant, apoi m-am întors cu faţa spre interiorul încăperii. Ali era acolo, în acelaşi loc în care-l lăsasem, între santinelele mecanice.

- Bine ai venit în lumea noastră, tinere, mi-a spus el.

Privirea lui ar fi fost plină de înţelegere dacă ar fi putut să vadă.